Florin IARU

Epilogolul

Trec prin toate astea cu o mare viteză tristă
când – hop! – o demențial de frumoasă autostopistă
îmi face semn cu lumină de mi se-neacă ochii.
Frânez într-o clipă. Cobor. Mi-o apropii.
Piele de aur în montură de smoală.
Gura – o epilepsie roșie în pielea goală.
Țâțele – trase la compas și pline
de gaz ilariant – făcute-s pentru mine.
În sfârșit! Să răstorni ceva viu în iarba culcată!
Trag fermoare, cotrobăi, bag botul
în carnea care mi se deschide cu totul
și mă silabisește înfrigurată.

Când mă ridic, ziua plutește moale și fără idei.
Plăcerea îmi înnoadă la gât eșarfa ei.
– Chiar ți-a plăcut?
– La nebunie, frumoaso! Adio!
Fluier… Viteza crește…
în
retrovizoare
moartea râde satisfăcută la
marginea unei șosele cu soare.

Dragoş PĂTRAŞCU