Ioan RĂDUCEA

Viorel Marineasa, Vederi din Timișoara. Proză scurtă, Cuvânt însoțitor de Ion Bogdan Lefter, Colecția Narratio, Junimea, 2026

Locul Banatului pe hartă

Regionalismul literar bănățean (inclusiv în varianta de localism urban timișorean) urmează un (lăudabil) mod de a rotunji adevăratele contururi ale românității, propunând cu aplomb adaosuri ori chiar alternative clasicizatelor zone, din punct de vedere cultural și etnopsihologic, ale Moldovei (jumătatea ei vestică și îndeosebi nucleul formator, cu fostele capitale, de la Siret și Rădăuți la Iași), ale Munteniei (centrale și centrate pe capitală), în contiguitate cu părțile ardelenești din inima țării, cu Oltenia (subcarpatică, Bănia) ori cu prodigiosul nord (năsăudean, maramureșean…). De fapt, aria etnoculturală bănățeană nici nu este atât de periferică, ba chiar, cel puțin dintr-un anume punct de vedere, se află mai către mijloc decât toate. Căci la nord-vest, peste gura Mureșului, relaționează cu insulele românești de pe Pustă, la miazăzi cu părțile considerabil românești din Homole și din Timocul sârbesc și bulgăresc (județe ce formează, cum observa odată geograful George Vâlsan, un continuum cu vecinătățile de pe decindea Dunării). Iar la apus, peste Banatul sârbesc și Voivodina, cu ținuturile păstorești din munții Bosniei, Herțegovinei, Croației (acum slavizate; etnicii romi de pe acolo încă ne păstrează limba), cu românitatea Istriei (rămase câteva cornuri de sate, la Adriatica), cu amintirile romanității Dalmației (ultimii vorbitori de dalmată, pe la 1880). Dincolo de ele, pământul venet, toată Italia și toată moșia neamurilor latine din Apus, de la ladinii Elveției la valonii Belgiei, de la picarzii Franței la catalanii ori castilienii Spaniei.

Banatul poate fi receptat așadar ca releu esențial al spațiului (latin) european (mai mult deci decât rolul de placă turnantă către nostalgia Mitteleuropa a unei părți din intelectualitatea post-chezaro-crăiască) și nu e de mirare dacă tinde să privilegieze anume valori specifice – deși acestea nu au fost încă suficient etalate literar. Pe acest fapt se insistă în ampla prefață (33 pp.) a lui Ion Bogdan Lefter la volumul Vederi din Timișoara de Viorel Marineasa (Junimea, 2026), prefață dedicată în bună parte interpretării specificului regional, recunoscându-se, nu mai puțin, că înflorirea literară de aici este mai ales postbelică (Sorin Titel, Șerban Foarță ori criticii Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, ca mari nume).

Performanță stilistică

În ceea ce îl privește pe autorul prefațat (n. 2 septembrie 1944, ferment cultural al Timișoarei de mai bine de jumătate de veac), proclamat drept „maestrul prozei scurte” (titlul prefeței) în contextul dat, i se precizează traiectul existențial (din perspectiva unui prieten apropiat), profilul de om al cetății (este unul din eroii Revoluției de la 1989, ceea ce l-a mobilizat, mulți ani, și ca jurnalist) și chiar temperamentul (unul mai reținut, astfel se explică locul său în tandemul scriitoricesc cu Daniel Vighi pe care, iarăși, multă vreme l-a constituit).

Reunind texte din șase cărți, dintre anii 1985 și 2013, plus un text inedit, în Addenda (reeditarea celor două romane se preconizează a se face în volum separat), ediția realizează o integrală auctorială de proză scurtă și admirația criticului, cu tot tonul degajat, plin de exclamații, jocuri de cuvinte, tachinări, se îndreaptă către calitățile de stilist, cu fraze strașnic lucrate („fabuloasă tehnologie scripturală”), lexic aparte (multiple exemple, cu încântări și lămuriri de filolog, abundente și în proze: „caisâni” – caiși; „vecăr” – ceas deșteptător; „căfană” – cafenea; „sârțe” – inimă; „paore” – țăran, cf. germ. Bauer etc.), fiind lăudată drept „bănățenească” frecvența acestor îmblânzite xenisme. De fapt, cu toată promovarea, vocabulele respective au mai puțină greutate artistică decât poeticele moldovenisme sadoveniene ori perlele de grai oltenesc ale lui Sorescu (cel din La Lilieci), mai ale că sunt și concurate de savori mahalagești, alteori de jargonul studențesc, de expunerea realistă, de expresia lirică etc. Totuși, urmând, în ficțional, un profil general de corpus enciclopedic al unui spațiu, volumul persistă în plăcerea aglutinărilor lexicale pitorești, comparabile cu cabinetele de curiozități de pe vremuri ori cu acumulările de tip Arman ale artei contemporane [„a strâns… oale, urbeici, oloinițe, cântări (= cântece), pietre de moară, publicații țărănești, brente, straițe” etc.]. Fascinația pentru ele merge mână în mână cu cea a (descrierii) artefactului tradițional, reper al unei lumi recâștigate, cel puțin la nivel simbolic, în etosul ei particular. Căci se poate recunoaște o considerabilă vână paseistă ori cel puțin o râvnă de recuperare nostalgică a vârstelor și mitologiilor personale, într-un fundamental paralelism cu evocarea (sau invocarea) etapelor de civilizare a Banatului post-otoman.

Savoare intimistă

Prozele (de obicei scurte, cu salutare date, enunțări, mobilizări de registre lexicale și filigranări calofile – 143 la număr, rară medie de trei pagini/ text, cum se observă în prefață) sunt, se poate spune, miniate cu rafinament oriental (prezență subestimată în cazul Banatului, fost pașalâc destulă vreme – un veac și jumătate), de vreme ce sinele auctorial are nevoie, ca de un drog, de (necontenita inventare de) recuzită locală, montată atent, frază cu frază, în toată savoarea ei intimistă – procedeul este crengian. La mijloc stă, de fapt, sentimentul regăsirii într-un mediu formator și protector, cu toate că vertijul de impresii și de idei (tulburate în adânc de rumoarea generală a multelor glasuri ce se cer ascultate) este rezolvat, previzibil, conform coordonatelor de epocă (postmodernist) optzecistă.

Antieroii abundă și este de reținut o fascinație (de perspectivă decadent-simbolistă) a sordidului, cu destine frânte ori dizolvate în anonimat, pe lângă tipicele intertext, autoreferențialitate, transcrieri veriste de însemnări, metanarațiune (inclusiv prin note de subsol, manevrate în acest sens încă de Ion Budai-Deleanu). Parafrazele se arată mai degrabă melancolice (apud Flaubert: „Fabric c՚est moi” – i.e. cartierul timișorean, legat de copilăria autorului; apud Sadoveanu: „(Încă) un om năcăjit” etc.); forma textului poate fi chiar și de fișă de lucru și, în ideea unei atotcuprinzătoare epopei regionale, se reproduc nu doar exotisme lexicale, ci și creații populare (doine, strigături, zicători, ziceri lăutărești). La limita ficționalului, se fac considerații culturale cu pretext narativ (cf. Ștefan Bănulescu, cel din Iarna bărbaților), dar și experimente epice: în Corespondențe, compuneri, tăcere, scriere pe două coloane, marcând o dublă viziune, de copil și de adult, asupra aceluiași evenimențial, în vreme ce Spre gard poate fi socotit un studiu al gesticulației, în fraze minimaliste („Lasă toporul. Ia mătura. O aruncă în câine. Vine la gard” etc.; cf. caragialienii Moși). Totul pare un șantier în plină activitate, gestionat pasional, uneori filosofic – și naratorul e în stare să vadă zilele lui decembrie 1989, cu toată Revoluția momentului, prin ochii unei bătrâne muribunde…

În total, o proză subtilă, pe alocuri sublimă, cu știință a lapidarității, cu fragmentări de gânduri fugare, mizând pe cuvinte-cult, încadrate de valori afective. Un act simbolic de punere în abis: a presăra în părul unei femei „un mănunchi rafinat de caractere tipografice” – în Miscellanea, Addenda, Errata…