Diana VRABIE

David Seko, Războiul fără veac, Junimea, 2025

Roman distins cu premiul Cartea de debut, proză,  al Uniunii Scriitorilor din România

Apărută în anul 2025, la editura Junimea, cartea lui David Seko, Războiul fără veac, marchează un debut remarcabil prin amploarea construcției sale și prin ambiția tematică pe care o asumă. Depășind cadrul unei simple evocări istorice, autorul utilizează trecutul ca instrument de reflecție asupra prezentului și asupra permanenței unor conflicte definitorii pentru condiția umană: „Mama și tata îmi povesteau despre războaie din vechime. Regi și împărați, săbii și arme de foc. Oare câți oameni au murit în război? Mai mulți decât a cunoscut oricine, vreodată, asta e sigur. Dacă i-ai pune unul lângă altul, nu numai că ar acoperi faleza. Ar acoperi întinderea asta de iarbă uscată, cât ai vedea cu ochii. S-ar pierde în zare. Până la urmă, frigul poate fi îmblânzit destul de ușor. Omul, în schimb… cum îmblânzești omul?” (p. 10).

Departe de a fi doar un roman de inspirație istorică, Războiul fără veac propune o incursiune în mecanismele profunde ale naturii umane. Prin intermediul unor episoade desfășurate în contexte istorice diferite, David Seko construiește o meditație amplă asupra continuității violenței și a destinului omului prins în tumultul istoriei: „Un monstru l-a ucis pe tata și alt monstru a ucis-o pe mama. Acum încep din nou să se ucidă între ei. Asta mi-a plăcut mereu la locul uitat de lume în care m-am născut. E mereu frig, iar țărmul nostru înseamnă sfârșitul timpului” (p. 12).

Unul dintre aspectele definitorii ale romanului este arhitectura sa complexă, construită din cinci secțiuni distincte – „Amintirile vulturilor”, „Corida pisicilor negre”, „Bestia cu ochi reci”, „Viers din guzla iernii” și „Cele două țărmuri”. Această organizare fragmentară nu afectează unitatea operei, ci dimpotrivă, îi conferă coerență prin reluarea și dezvoltarea aceleiași problematici fundamentale: caracterul perpetuu al războiului și al violenței în istoria umanității: „Familiile sunt scoase cu totul din case. Copiii sunt uciși primii. Fie decapitați, fie călcați în picioare. Tinerele fete sunt violate în fața părinților, iar soțiile bătute până la moarte în fața soților. Femeile și bărbații rămași în viață sunt legați fedeleș. Dispar în josul străzii, împinși de opricinici cu latul săbiilor” (p. 238).

Structura devine și mai elaborată prin subdiviziunile interne ale unor părți. Astfel, „Bestia cu ochi reci” este împărțită în „Șacalul” și „Șarpele”, în timp ce ultima secțiune, „Cele două țărmuri”, cuprinde trei componente – „Rămășițe dintr-un rege”, „Frânturi dintr-o cruciadă” și „Cioburi dintr-un Dumnezeu”. Aceste compartimentări sugerează intenția autorului de a construi un adevărat mozaic narativ, în care fiecare episod reprezintă o perspectivă diferită asupra acelorași realități istorice și existențiale, un soi de pluriperspectivism metaforic.

 

O perspectivă care depășește limitele unei simple narațiuni istorice

Deși acțiunea se desfășoară în epoci diferite și urmărește personaje aparținând unor contexte culturale distincte, toate secvențele converg spre aceeași idee centrală: războiul traversează veacurile, schimbându-și doar formele, nu și esența. În acest sens, structura romanului depășește funcția de simplă organizare a materiei epice și devine ea însăși un mijloc de exprimare a mesajului că istoria omenirii este marcată de repetarea necontenită a conflictului și a suferinței. Această structură fragmentară apropie volumul de formula romanului-mozaic sau a romanului în povestiri, unde unitatea nu este asigurată de un fir epic unic, ci de o temă și de o viziune comună asupra istoriei – incapacitatea omului de a se elibera de logica războiului, a violenței: „Fierul topoarelor sfarmă întâi umeri, șolduri și genunchi. Lama se răsucește de abia după ce toate oasele au fost zdrobite. Începe să sfâșie carnea. Uneori nimerește gâtlejul, iar izvoarele de sânge țâșnesc peste opricinici și peste carcasa purcelului de lapte, îmbibând covoarele persane. Dregătorii urlă de durere în timp ce sunt mutilați. Frica umple încăperea de miasma excrementelor. Unii boieri încearcă s-o ia la fugă și sunt uciși pe masă. Sub privirile tigrului împăiat, alții își pierd țestele cu totul.” (p. 235).

Încă din titlu, Războiul fără veac propune o perspectivă care depășește limitele unei simple narațiuni istorice.   Sintagma sugerează nu doar continuitatea conflictelor de-a lungul timpului, ci și imposibilitatea de a le circumscrie unei epoci anume: „Nu știu când au început războaiele sau când se vor termina. Cei care și-au lăsat rămășițele în pământul ăsta rece nu cred că știau nici ei. Dacă au trecut oceanul, singura alinare pe care au primit-o a fost că au uitat când și de ce l-au început pe al lor” (p. 10).

În acest sens, diversitatea epocilor și a personajelor nu urmărește realizarea unui vast tablou istoric, ci evidențierea unor constante ale comportamentului uman. De la partizanii italieni din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial până la figuri precum Ivan al IV-lea sau Joachim Murat, personajele sunt unite de aceeași confruntare cu violența, puterea și moartea. Cele cinci secțiuni ale romanului comunică printr-un sistem de motive recurente – fanatismul, cruzimea, patima, ambiția și suferința –, care transformă cartea într-o amplă reflecție asupra naturii umane: „Când doarme, omului îi este frică să se trezească. Când e treaz, omul visează să fie urs” (p. 247).

 

O viziune sceptică asupra progresului istoric

Mai important decât reconstituirea trecutului este interesul autorului pentru implicațiile morale ale istoriei. Marile evenimente sunt privite prin consecințele lor asupra oamenilor obișnuiți, iar personajele istorice sunt analizate nu prin prisma succeselor politice   sau militare, ci a responsabilității pe care o poartă pentru destinele celor aflați sub autoritatea lor: „Ursul s-a obișnuit cu sângele care acoperă străzile și pereții caselor, împreunat cu vomă și excremente. S-a obișnuit atât de bine, încât poate să mănânce în timp ce privește. Ziua, iarna miroase a moarte. Noaptea, iarna miroase a metal” (p. 244). Astfel, istoria devine un spațiu de investigare a relației dintre putere și violență, dintre glorie și suferință.

David Seko propune totodată o viziune sceptică asupra progresului istoric. Deși epocile, ideologiile și formele de organizare socială se schimbă, mecanismele care generează conflictul rămân aceleași. Romanul sugerează că fiecare generație își imaginează că luptă pentru cauze noi, însă istoria repetă, sub alte nume și în alte împrejurări, aceleași tipare ale dominației și distrugerii. Din această perspectivă, războiul devine o metaforă a condiției umane, aflată permanent între aspirația către civilizație și impulsurile sale distructive.

Prin Războiul fără veac, David Seko semnează un debut de o remarcabilă maturitate artistică. Ambiția construcției, coerența viziunii, factura scenică și capacitatea de a transforma materia istorică într-o reflecție asupra omului recomandă acest volum drept una dintre aparițiile notabile ale prozei românești recente. Scriitura expresivă, forța imaginilor și siguranța cu care autorul gestionează o arhitectură narativă complexă conturează profilul unei voci literare autentice, preocupate de marile teme ale istoriei și ale existenței umane.