Fabiana ABABEI

Danilo Kiš este unul dintre rarisimii autori specializați, cum însuși o mărturisește, în „lagărologie”, iar literatura lui combină ideea de proză (estetică) cu poezia și autobiografia. Autorul sârb, cu origini maghiaro-evreiești, urmărește să reconstruiască memoria tatălui său, evreu deportat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin personajul Eduard S., care, la rândul său, este tatăl naratorului. Astfel, cartea devine un dispozitiv menit să filtreze istoria prin intermediul sensibilității subiective a naratorului. Romanul nu urmează o cronologie liniară, ci este fragmentat, cu capitole scurte sau medii ce alternează între interiorul personajelor (monologuri; reflecții; amintiri; scrisori și note intime) și exteriorul lumii (contexte istorice; evenimente sociale sau politice; descrieri ale spațiilor, spre exemplu case, gări, trenuri și orașe). Această alternanță creează un contrast între lumea interioară, subiectivă, și realitatea exterioară, obiectivă, accentuând trei elemente esențiale: alienarea personajului, efectul traumatic al istoriei și fragilitatea memoriei.

Romanul este compus din capitole tip „călătorie”, concentrate pe spațiul exterior, unde se găsesc pasaje realiste, cu descrieri de evenimente, mișcări, spații și atmosferă istorică; capitole tip „jurnal” concentrate pe spațiul interior, unde întâlnim fragmente subiective, psiho-reflecții, stări si impresii; capitole tip „anchetă/ document/ interogare”, ce construiesc o meta-narațiune și unde întâlnim proceduri birocratice și interogatorii; și capitolul final conceput ca scrisoare sau mărturie și oferind atât o voce personală, tragică, cât și o formă oficială, epistolară. Astfel, acest ultim capitol are o funcție de punte între planul interior și cel exterior.

Așadar, romanul funcționează prin oscilații permanente între interior și exterior, între subiectiv și obiectiv, între ficțiune și document. În același timp, este important de menționat faptul că multe dintre capitole nu sunt pur „interioare” sau pur „exterioare”, ci combină ambele planuri. Spre exemplu, un capitol poate cuprinde atât elemente de document, anchetă, interogatoriu, cât și fragmente de conștiință, amintiri, reflecții.

Literatura balcanică a fost mult timp asociată cu oralitatea, satul arhaic, mitologia populară, lirismul povestirii și trauma istorică, iar Danilo Kiš intră în dialog cu această tradiție, dar o și depășește prin tehnici moderne, occidentale. În text apar procedee precum fragmentarismul, unde structura este discontinuă, frântă în episoade, note, amintiri, scrisori și documente; un stil liric elegiac sau melancolic, în contrast cu duritatea evenimentelor istorice și unde accentul se pune pe memorie sau recuperarea nostalgic-sfâșiată a unui trecut imposibil de reconstituit; un montaj de texte sau scrisori reale, fragmente de jurnal, documente și liste; și o poetică a detaliului, unde obiectele banale, precum clepsidra, ochelarii și hainele tatălui, capătă o valoare simbolică. Toate acestea fiind elemente moderniste și chiar postmoderniste, transformând romanul într-unul experimental.

Totodată, în text apar și elemente tradiționale, precum tema destinului tragic, unde moartea tatălui este descrisă cu o gravitate tipică literaturii marcată de istoriile balcanice violente; atmosfera de marginalitate, unde comunitatea evreiască din Voivodina reprezintă un spațiu periferic, sau un topos recurent în romanul balcanic; prezența oralității, unde episoadele povestite de tată, astfel stilul memorialistic și ritmurile narative încă păstrează ceva din tradiția povestitorului balcanic; și interferența etniilor și a limbilor, sau spațiul multicultural cu sârbi, maghiari, evrei, germani și nenumărate dialecte, o trăsătură clasică a romanului sud-est european.

Ca teme majore ale romanului putem identifica: memoria și identitatea; trecerea timpului; trauma istoriei și figura tatălui. Din punctul meu de vedere, textul poate fi rezumat ca o încercare de restaurare a identității, odată a tatălui, dar și a naratorului, prin intermediul memoriei. Memoria, în cazul acesta, este problematică, incompletă sau fragmentară și subiectivă. Totodată, tema timpului este exprimată chiar prin simbolul clepsidrei, care sugerează, în mod evident timpul ce curge în mod ireversibil, dar și destinul tatălui condamnat și fragilitatea vieții în fața istoriei. Astfel, autorul ne subliniază, prin intermediul romanului, faptul că timpul poate fi reprezentat atât fizic, cât și metafizic, un timp care macină nu doar existențe, ci și amintiri. În ceea ce privește trauma istoriei, în Clepsidra, Holocaustul, respectiv Deportarea, nu sunt tratate ca simple evenimente istorice menite să influențeze acțiunea, ci ca o atmosferă existențial permanentă, o tensiune de fundal care influențează fiecare gest al personajelor. Danilo Kiš nu construiește exclusiv scene spectaculoase sau melodramatice, ci folosește o strategie literară specifică: istoria apare rece, obiectivă, indiferentă, iar tocmai această impersonalitate amplifică tragedia. Într-un final, Tatăl, în cazul acesta Eduard S., apare în roman ca personaj fantomatic, odată în sens propriu, descris ca fiind obosit atât fizic, cât și psihic, alienat, trăind într-o realitate pe care nu o poate controla și bolnav, mereu vulnerabil, respectiv înfrânt, cât și la figurat, descris ca fiind absent-prezent și apărând exclusiv în fragmente, amintiri, scrisori și decupaje din memorie. Această tehnică îl transformă pe tatăl naratorului într-o figură așa-zis spectrală, de parcă ar aparține deja unei alte lumi, una dispărută sau pe cale de dispariție.

O figură spectrală, deoarece Eduard S. nu se află niciodată într-o stare de prezență deplină, ci este reconstruit prin intermediul amintirilor, documentelor și gesturilor mărunte. Naratorul vorbește despre tatăl său cu un ton elegiac, ca despre cineva care trăiește într-o memorie târzie. Prezența sa, prin alte cuvinte, se „împrăștie” în fragmente, exact ca într-o fotografie deteriorată. Pe lângă toate acestea, Eduard S. depășește statutul de personaj individual, reprezentând o întreagă lume evreiască, una multiculturală, complexă, intelectuală, dar fragilă în fața violențelor istorice. Tatăl aparține unei epoci birocratice, ordonate, aproape kafkiene, care se destramă în fața haosului politic și etnic. Familia S. trăiește, la propriu, la marginea societății, iar tatăl este perceput ca un om exilat, fapt cu atât mai tragic luând în considerare istoria tatălui real al lui Danilo Kiš, care, deportat la Auschwitz, trece astfel printr-o transfigurare literară, intermediată de memoria personală a autorului.

Merită menționat și faptul că Familia S. trăiește la marginea societății majoritare din pricina mai multor motive, unul dintre ele fiind identitatea, și anume cea de evrei. În Voivodina interbelică, minoritatea evreiască era, într-adevăr, tolerată, dar percepută ca „un-altul”, un străin etnic, religios și cultural. Pe lângă identitate, și multilingvismul contribuie la marginalizarea familiei S., în casa acestora coexistând mai multe limbi, și anume maghiara, germana și sârba. Acest lucru creează o identitate fluidă, nefixată într-o națiune clară, astfel o sursă de vulnerabilitate într-un climat politic tensionat. Mai mult decât atât, Eduard S., capul familiei, este un om cu probleme psihice și fizice, un periferic până și în propria comunitate. De asemenea, într-un final, familia nu aparține vreunei elite sociale, membri acesteia trăind simplu, aproape anonim.

Iar, deși romanul este unul fragmentar, putem defini relația dintre narator și tatăl său ca fiind punctul stabil al cărții. Naratorul încearcă să-l înțeleagă, să-l salveze și să-l reconstituie, prin memorie, pe Eduard S. Tatăl este perceput atât cu admirație și compasiune, cât și cu teamă și tristețe. Toată acțiunea este, de fapt, o luptă de recuperare afectivă, prin care fiul încearcă să decupeze figura tatălui din axa timpului, să oprească astfel clepsidra. Ceea ce m-a impresionat pe mine, de fapt, la roman este chiar această relație construită din fragmente, fragmentare care creează o lectură cu atât mai captivantă, tulburătoare, dar și înduioșătoare.

Între simbolurile recurente ale romanului se numără clepsidra; scrisorile tatălui; obiectele personale ale tatălui (precum ochelarii, hainele și documentele) și trenurile/ gara. Clepsidra, simbolul central al operei, evocă fragilitatea vieții, măsurarea implacabilă a timpului și încercarea de a salva ceva din trecut înainte ca așa-zisul nisip să se termine. Clepsidra este și semnul unei epoci aflate în pragul dispariției, mai exact lumea evreiască austro-ungară, multiculturală, intelectuală, ce se dizolvă. Am putea spune că timpul istoric picură vieți, drept fire de nisip, fiecare cădere risipind destine de oameni lipsiți de menire, toți spre aceeași amară deportare.

Scrisorile tatălui reprezintă un simbol al comunicării imposibile și al memoriei fragmentate, fiind atât documente, cât și ficțiuni. Eduard S. produce scrisori confuze, pline de repetiții, formule rigide, uneori chiar delirante. În roman, acestea sunt reproduse și integrate în narațiune, fără a fi mesaje clare, ci urmele unei minți în degradare. Tatăl îi trimite naratorului o scrisoare care conține repetiții birocratice, pasaje despre autorități și despre necesitatea „corectei ordini”, semn al obsesiei sale pentru controlul pe care nu îl mai deține. Astfel, naratorul nu poate construi un dialog real cu tatăl sau, scrisorile prea târzii fiind prea confuze și transmițând suferință, nu informație. Așadar, scrisorile sunt asemenea firelor de fum care, destrămate, sunt purtate drept semnele târzii ale unei legături pe care vântul istoriei se îndură să o spulbere.

Obiectele personale ale tatălui, precum ochelarii, hainele și documentele, pot fi numite „relicve” sau fragmente materiale dintr-o viață altfel complet dizolvată. În mai multe episoade, Eduard S. este surprins căutându-și sau curățându-și ochelarii, obiect ce ar putea simboliza dificultatea sa de a percepe lumea reală, așadar slăbirea legăturii cu realitatea sau un fel de emblemă a degradării sale fizice. În același timp, după dispariție sau moarte, hainele tatălui rămân singurele lui urme tangibile. Kiš insistă asupra felului în care fiul își amintește textura, mirosul sacoului și paltonului tatălui său: ca pe niște scântei de dor dintr-o lume de apus, mai rare cu fiecare fir de zăpușeală trecut prin ochiul de clepsidră.

Trenurile/ Gara, spații constant prezente în roman, simbolizează de fapt drumul, perpetuu, spre „nicăieri”. Eduard S. este obsedat de gări, trenuri și plecări, construind indirect o imagine recurentă: stând în gară, cu o valiză veche, pierdut printre anunțuri și incapabil să înțeleagă unde exact ar trebui să meargă. Această imagine simbolizează destinul lui suspendat, lipsa unei direcții și apropierea de dezastru. Așadar, gările prezente în roman nu sunt locuri de plecare, ci locuri de blocaj, un așa-zis „exil în mișcare”. În cultura Holocaustului, gara este poarta de intrare în anonimitate, locul unde identitatea este ștearsă. Astfel, deși Kiš nu-l descrie direct, trenul devine clepsidra de oțel a istoriei care risipește vieți drept fire rătăcite de nisip, fără a le simți tremurul.

Cât privește poetica formală și stilistică, putem identifica: lirismul prozei; stilul testimonial; intertextualitate discretă; ambiguitatea narativă. Danilo Kiš scrie cu un ritm aproape poetic, în fraze sinuoase, melancolice, construite cu o atenție extremă la detalii. Acest lirism provine din frazele lungi, unduioase, asemenea unor incantații, în care memoria se revarsă ca un monolog interior; detalii încărcate afectiv, precum descrierea camerei tatălui și a obiectelor lui personale; și metafore ale timpului, care se repetă pe parcursul romanului. Spre exemplu, în descrierea bolii și decăderii lui Eduard Sam, naratorul insistă asupra gesturilor fragile; cum își potrivea ochelarii, cum întorcea paginile, cum lumina camerei se așeza pe obiecte; detalii prezentate cu un ritm specific poeziei. Așadar, lirismul nu decorează cruzimea timpului, ci o oglindește cu simțire, prin reflexia clepsidrei de sticlă.

Chiar dacă romanul este ficțional, el imită tonul și structura unui document biografic sau a unui jurnal cu note, liste și însemnări administrative. În acest fel Kiš reproduce stilul impersonal al birocrației, prin secvențe unde apar referiri la anchete, la dosare sau la scrisorile tatălui. Acestea sunt scrise într-un registru aproape stenografic. Ficțiunea se hrănește din adevărul mărturiei, iar mărturia, contaminată de frumusețea ficțiunii, renaște în chip cu atât mai sensibil.

În ceea ce privește intertextualitatea, romanul include numeroase referințe culturale, trimiteri literare, biblice și mitologice. Referințe biblice, mai ales în reprezentarea tatălui ca „profet rătăcitor” și om care poartă suferința unui întreg popor. Ecouri mitologice, mai ales atunci când este evocată ideea de timp circular, fatalitate și destin. Și aluzii literare central-europene, mai ales prin atmosfera kafkiană, labirintică, a birocrației. Prin urmare, intertextualitatea nu se face auzită cu glas tare, ci pulsează subtil în venele narative.

Granița dintre realitate, memorie și ficțiune, conturată în roman, este una fluidă, fapt ce creează o poetică a incertitudinii. Iar această ambiguitate provine din alternarea perspectivelor narative; reconstruirea tatălui doar cu ajutorul fragmentelor, astfel, imposibilitatea de a verifica adevărul despre viața lui Eduard S.; și amestecarea documentelor autentice cu cele inventate. Spre exemplu, narațiunea despre ultimele luni ale tatălui oscilează între ceea ce fiul își amintește, ceea ce bănuiește și ceea ce reconstituie din acte. Nu există o „variantă finală” a adevărului, ci doar versiuni parțiale. În consecință, ambiguitatea devine o artă a supraviețuirii deoarece memoria nu-și mai găsește forma decât în bucăți, sau cioburi, ce ajută să întemeieze un mozaic al trecutului personal.

Ca primă tehnică modernistă, Kiš se folosește, în mod frecvent, de stream of consciousness („fluxul conștiinței”) prin intermediul monologului interior și al fluxului gândurilor, în special cele ale fiului. Spre exemplu, prin reflecțiile naratorului asupra tatălui său, trecutului familiei, absurdului birocrației și al istoriei, cititorul pătrunde direct în psihicul personajului, resimțind frica, melancolia și confuzia acestuia.

Mai mult decât atât, sunt evidențiate și efectele războiului asupra personajelor. Istoria, marcantă, devine personaj colectiv și forță implacabilă. După cum am mai precizat, Războiul și Holocaustul sunt clar descrise, iar personajele sunt clar marcate în urma acestor evenimente tragice. Și ca trăsătură recurent modernistă, impactul social și istoric asupra individului este explorat mai mult în plan psihologic decât narativ. Așadar, în urma Războiului, respectiv Holocaustului, personajele dezvoltă strategii de supraviețuire psihologică, precum memoria fragmentată, detașarea sau ritualurile (spre exemplu îngrijirea obiectelor mult-prețuite și rutină birocratică). Astfel, Războiul și Holocaustul devin forțe ce structurează viața personajelor, în cazul nostru, tatăl se retrage în lumea proprie, iar fiul devine un gardian al memoriei.

Clepsidra este un „roman-poem”, un text singular în literatura balcanică, care combină tradiția cu modernismul printr-o formă hibridă, fragmentară și profund emoționantă. Poetica lui Danilo Kiš se construiește pe memorie, document, lirism și obsesia timpului, reușind să transforme trauma personală în literatură universală.

* * *

Mă numesc Ababei Fabiana-Elena și sunt studentă la Facultatea de Litere, loc unde am învățat că literatura merită mai mult decât citită; Universul Literar trebuie locuit. M-am îndrăgostit de lectură și lumile-i de hârtie de la o vârstă fragedă, fiind în mare parte eu cu mie și mine. Pot spune că mă îmbăt, cu plăcere, în mirosul târziu al paginilor de carte și mă pierd în labirintul de cuvinte a cărui hartă o uit mereu, cu vină, la intrare. Scriu dintr-un dor primordial și fascinație pentru creaturile întunericului ce tânjesc după simțiciune: oamenii.

Textele mele poartă adesea urmele unei lumi de o goliciune tandră, îmbrăcată totuși în cruzime și fățărnicie; lume în care basmul și inocența-i se amestecă cu foamea grotescă de moarte. Sunt un părinte al personajelor cusute în fir de catifea; sufletele-nod gălăgioase în tăcerea lor împletită de sufletele-goz primejdioase. În prezent, lucrez la un roman ce va include creațiile „el, Gruia” și „ea, Ortansa”, texte foarte apropiate înțelegerii mele despre copilărie și singurătate.