Alina CANTAU

Alina CANTAU estecoordonatoare științifică Gallica, Biblioteca Națională a Franței

Printre cele peste 40 de milioane de documente păstrate de Biblioteca Națională a Franței (BnF) se află resurse patrimoniale uneori nebănuite din istoria României. Dintre personalitățile care i-au marcat destinul vom reda cititorilor, în cele ce urmează, documente prețioase despre prima familie regală a României, Carol I și Elisabeta, încoronați la București la 10 mai 1881. Ei deveneau, acum 145 de ani, primul rege și prima regină a României.

Acest articol își propune să ofere o panoramă documentară a operei reginei Elisabeta, accesibilă grație bibliotecii digitale Gallica. Manuscrise, cărți, corespondență și înregistrări sonore recompun portretul unei personalități de excepție, care a lăsat posterității o operă importantă, în versuri și proză.

Înainte de a dezvolta subiectul propus, considerăm necesare câteva repere privind Biblioteca Națională Franței și Gallica, biblioteca sa digitală.

 

Biblioteca Națională a Franței, o bibliotecă a viitorului

Templu de cultură și tezaur al patrimoniului francez și universal, Biblioteca Națională a Franței traversează secolele începând cu anul 1368, când regele Charles V a reunit în palatul de la Luvru[1] biblioteca sa de aproximativ 900 de volume, una dintre cele mai importante colecții de manuscrise ale Europei medievale. Cunoscută sub numele Librăria de la Louvre, ea este considerată precursoarea Bibliotecii naționale de astăzi.

În 1537, regele François Ier[2] instituie, prin ordonanță, depozitul legal. Este vorba de o lege prin care orice editor și tipograf din regat trebuia să depună la Biblioteca regală un exemplar al cărților tipărite în Franța. Depozitul legal este în vigoare și astăzi, ceea ce a permis în mare măsură constituirea patrimoniului bibliografic francez.

Începând cu anul 1668, Jean-Baptiste Colbert contribuie decisiv la îmbogățirea Bibliotecii Regale, încurajând achiziția de manuscrise, cărți rare, medalii și colecții erudite din întreaga Europă. În timpul lui Ludovic al XIV-lea, în 1692, biblioteca devine publică și considerată oficial un important centru al cunoașterii. În 1721 colecțiile sunt transferate în fostul palat al cardinalului Mazarin, actualul sit Richelieu, sediu istoric al BnF.

Mai aproape de zilele noastre, cu ocazia Zilei Naționale a Franței, pe 14 iulie 1988, președintele François Mitterand anunță „construirea uneia dintre cele mai mari și mai moderne biblioteci din lume”. Acest vast proiect, cunoscut sub numele de Très Grande Bibliothèque (TGB) va deveni actualul sit François-Mitterrand al BnF, situat în estul Parisului. Ansamblul arhitectural este format din patru turnuri în formă de cărți deschise, simbol al cunoașterii și al transmiterii patrimoniului scris.

Obiectivul lui François Mitterrand era multiplu: noua bibliotecă trebuia să reunească într-un singur loc toate disciplinele, să dezvolte cele mai avansate tehnologii pentru conservarea și consultarea documentelor, inclusiv de la distanță, și să dezvolte cooperări durabile cu marile biblioteci europene.

Situl François-Mitterrand a fost inaugurat la 20 decembrie 1996, după opt ani de lucrări. Accesul doctoranzilor și cercetătorilor a fost deschis progresiv începând cu același an, iar publicul larg a putut beneficia pe deplin de noile spații începând cu anul 1998.

 

Gallica, biblioteca digitală colaborativă

Gallica este astăzi cea mai importantă bibliotecă digitală din Franța și din spațiul francofon. Ea oferă acces la peste 11 milioane de documente[3] care provin atât din colecțiile BnF, cât și din fondurile a peste 300 de instituții partenere: biblioteci, muzee, universități, institute, fundații și asociații din Franța și din străinătate.

Lansată în 1997, cu aproximativ 5.000 de documente disponibile pe Internet, Gallica va sărbători în 2027 trei decenii de existență. Accesibilă liber și gratuit de oriunde în lume, biblioteca digitală deschide perspective remarcabile de explorare și valorizare a documentelor aflate în domeniul public[4].

Carmen Sylva în biroul său de la Peleș,  sursa: Gallica, BnF

Pentru a facilita consultarea și punerea în valoare a resurselor sale, Gallica se bazează pe principiile open data și utilizează cele mai moderne tehnologii de căutare și vizualizare: recunoașterea optică a caracterelor (OCR), protocolul internațional IIIF[5] pentru interoperabilitatea imaginilor și interfețe design responsive.

Rezultatul a trei decenii de campanii succesive de digitizare, Gallica conservă și pune în valoare nu doar patrimoniul BnF, ci și fondurile documentare ale unei vaste rețele de instituții partenere. Dimensiunea proiectului poate fi ilustrată prin câteva date statistice ale bibliotecii Gallica[6]: aproximativ 20 de milioane de vizite anual, peste 50.000 de accesări în fiecare zi și aproape 5.000 de noi documente adăugate săptămânal.

 

Prezența reginei Carmen Sylva în Gallica

Numărul din 2 februarie 1900 al jurnalului Viața ilustrată este dedicat aproape în întregime reginei Elisabeta. Pe copertă, suverana apare în biroul său de lucru de la Castelul Peleș, reședința de vară a familiei regale.

Regăsim în colecțiile din Gallica, în numărul din 15 august 1901 al revistei Arta meridională, un portret al reginei, semnat de Lecomte du Noüy, pictorul oficial al familiei regale. Carmen Sylva este prezentată într-un cadru care evocă deopotrivă autoritatea reginei și sensibilitatea scriitoarei. Lecomte du Noüy a surprins în numeroase rânduri familia regală la reședințele de la Peleș și de la București. Pictura originală poate fi admirată și azi la Castelul Peleș.

Carmen Sylva, portret realizat de pictorul Lecomte du Noüy, sursa: Gallica, BnF

Principesa Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied s-a născut la 29 decembrie 1843, la castelul Monrepos din Germania. Fiică a prințului Hermann de Wied și a Mariei de Nassau, ea a crescut într-un mediu clasic, marcat de rigoarea educației aristocratice, pe care a împărtășit-o cu cei doi frați ai săi, dintre care unul avea să dispară prematur.

În anul 1869, principesa Elisabeta se căsătorește cu prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), destinat să devină, din 1881, regele Carol I al României. Reușind să împace îndatoririle coroanei cu o autentică vocație literară și fiind profund atașată de natură, regina Elisabeta și-a ales singură pseudonimul literar latin Carmen Sylva, însemnând Cântecul pădurii. Prin artă, regina regăsea pădurea și libertatea copilăriei, transfigurate poetic.

 

Cugetările unei regine

Volumul Cugetările unei regine este compus din aforisme și maxime scrise în limba franceză. Este opera literară cea mai cunoscută a reginei. Ediția princeps apare la Paris, în 1882, la Editura Calman-Levy, cu o prefață elogioasă a scriitorului și jurnalistului Louis Ulbach.

A doua ediție, cea din 1888, a fost premiată de Academia Franceză cu Premiul Botta. Traducerea în limba germană este realizată de Carmen Sylva în 1890. Textul Cugetărilor a fost încredințat pentru corectare și publicare lui Pierre Loti, scriitor, academician și ofițer de marină, cu care regina Elisabeta a avut o prietenie literară deosebită.

Volumul Cugetările unei Regine,  Paris, 1882, sursa: Gallica, BnF

Cugetările redau momente personale din viața reginei, dar și reflecții asupra evenimentelor trăite. Aforismele sunt clasate în funcție de mai multe tematici: viața, iubirea, prietenia, suferința, arta. Multe idei filosofice sunt exprimate într-o formă poetică.

„Iubirea este ca o veveriță – îndrăzneață și sfioasă totodată.”

„La tinerețe judeci, la bătrânețe ierți.”

„Cultura te urcă pe culmile gândirii; educația te învață să cobori până la cei umili.”

„Iubirea cere, prietenia dăruiește.”

Iată un aforism care a ghidat viața reginei-poete:

„Nu există decât o singură fericire: datoria.

Nu există decât o singură mângâiere: munca.

Nu există decât o singură bucurie: frumosul.”

 

Ecoul unei voci care răsună și astăzi

În anul 1903, Carmen Sylva a lăsat o prețioasă amprentă sonoră, pe care o putem asculta pe Gallica. Contactată de compania londoneză Gramophone and Typewriter Limited, care avea o amplă campanie de înregistrare sonoră a artiștilor și personalităților, Carmen Sylva a înregistrat pe 9 martie 1903 câteva din poemele și aforisme sale: Communion, Mittagsläuten și Kanaan în limba germană, Pensées în franceză și A Friend în limba engleză.

Cele nouă minute de înregistrare reprezintă astăzi singura mărturie sonoră a vocii melodioase a reginei Elisabeta, voce care îi fascina pe cei care o ascultau. Aceste înregistrări au fost editate pe patru discuri de gramofon monofață ale mărcii Gramophone Concert. Exemplarele de la BnF sunt extrem de rare, poate unice și nu au mai fost reeditate după anul 1903.

 

Muzica și caligrafia Reginei în scrisori manuscrise

Carmen Sylva, Scrisoare manuscrisă,  sursa: Gallica, BnF

Muzica a ocupat un loc aparte în viața reginei Elisabeta. Formată la școala unor mari muzicieni precum Anton Rubinstein și Clara Schumann, ea era o bună pianistă, cu o profundă sensibilitate. A sprijinit cu generozitate tineri artiști ai vremii precum George Enescu, poeta Elena Văcărescu, pictorul Nicolae Grigorescu sau dramaturgul Ion Luca Caragiale.

Găsim în Gallica o scrisoare manuscrisă adresată compozitorului Gabriel Fauré în 1899, după un concert susținut de pianista Elena Bibescu și de tânărul violonist George Enescu. Entuziasmată, Carmen Sylva scrie: „Am fost copleșiți de măreața dumneavoastră Sonată, interpretată magistral de Prințesa Bibescu și George Enescu.” Este vorba de Sonata pentru vioară și pian în la major, opus 13 interpretată de Elena Bibescu, prima mare pianistă româncă, și de George Enescu, pe atunci în vârstă de 18 ani. Prin intermediul Elenei Bibescu, Enescu a intrat în cercul apropiat al reginei, care îl numea cu afecțiune „copilul meu de suflet”.

Întâlnirea cu regina Elisabeta a fost providențială pentru Enescu. Până la Primul Război Mondial, Enescu a fost un oaspete nelipsit al seratelor muzicale de la București și Peleș. Regina îl acompaniază adesea la pian, iar Enescu compune piese muzicale pentru poemele ei. Partiturile acestor creații sunt conservate în Departamentul de Muzică al BnF.

Semnătura reginei Elisabeta,  sursa: Gallica, BnF

 

Poveștile Peleșului

Putem admira pe Gallica o interesantă colecție de cărți poștale din fondul Eugène Gallois (1856-1916), artist fotograf, membru al Societății de Geografie din Paris. În această colecție, Castelul Peleș este majestuos fotografiat, din diverse perspective. Renumiți arhitecți și artiști ai timpului au lucrat la realizarea castelului, timp de zece ani. Inaugurarea a avut loc în 1883, iar finalizarea lucrărilor datează din 1914, anul în care s-a stins din viață Carol I.

Carte poștală – Castelul Peleș,  sursa: Gallica, BnF

Castelul Peleș era considerat un Versailles românesc și îi sunt dedicate numeroase articole în revistele din Franța, disponibile pe Gallica[7].

Încântată de frumusețea Castelului și a Munților Carpați, Carmen Sylva a scris Poveștile Peleșului, un volum de basme și legende, printre care „Peleșul”, „Vârful cu Dor”, „Piatra Arsă”, „Ceahlăul”, în care frumusețile Carpaților sunt sublim descrise. În Poveștile Peleșului râurile, pădurile, văile sunt ființe fantastice, Carmen Sylva îmbinând poetic realitatea cu fantezia.

Castelul Peleș după o fotografie de Eugène Gallois, sursa: Gallica, BnF

Mărturii ale unei istorii comune

Opera reginei Carmen Sylva impresionează prin diversitate și amploare: poezii, poeme, nuvele, romane, eseuri, basme și legende inspirate din folclorul românesc, aforisme scrise în limba franceză și pagini memorialistice. Deși cea mai mare parte a creației sale a fost redactată în limba germană, limba sa maternă, numeroase lucrări au fost traduse și au circulat în întreaga Europă. În colecțiile urcate pe Gallica poate fi consultată și antologia Opere alese (proză și versuri), redactată de George Bengescu, membru al Academiei Române, critic literar, bibliograf și unul dintre cei mai buni cunoscători ai vieții și operei reginei.

Dincolo de vocația literară a reginei Carmen Sylva, documentele păstrate la BnF evocă legăturile profunde care au unit România și Franța de-a lungul istoriei. Rolul primei familii regale a României a fost continuat de regele Ferdinand și de regina Maria, a doua regină scriitoare a României[8], iar relațiile privilegiate cu Franța au fost dezvoltate pe toate planurile. Colecțiile BnF păstrează astăzi urmele dialogului intelectual, artistic și politic între cele două națiuni.

Prin accesul liber și gratuit la aceste inestimabile documente, cercetătorii și publicul larg pot (re)descoperi o parte prețioasă a patrimoniului nostru comun. Salutăm eforturile susținute ale bibliotecilor și instituțiilor culturale din Franța și din România de a continua digitalizarea și difuzarea acestor resurse, pentru ca memoria trecutului să poată fi transmisă generațiilor viitoare.

[1] Palatul Luvru era palatul regal în epoca medievală. Muzeul Luvru va fi creat după Revoluția Franceză, în 1793.

[2] Supranumit și Marele Rege Francisc sau prințul Renașterii franceze datorită promovării spiritului renascentist în Franța.

[3] Cărți, reviste, manuscrise, hărți, imagini, stampe, obiecte, înregistrări sonore și numeroase alte resurse digitale.

[4] Conform legislației franceze, operele intră, în general, în domeniul public la 70 de ani după moartea autorului. Pentru autorii declarați „morți pentru Franța” în timpul conflictelor armate, această perioadă poate fi prelungită, până la 100 de ani sau chiar mai mult, în funcție de regimul juridic aplicabil.

[5] IIIF – International Image Interoperability Framework

[6] Aceste statistici datează din anul 2025.

[7] Titlul articolului, „O vizită la Sinaia, Versailles românesc”, apărut în Science et voyage, numărul din 4 noiembrie 1920. Jurnalul Science et voyage este disponibil în Gallica din 1919 până în 1955.

[8] Din remarcabilul volum Reginele scriitoare ale României, coordonat de Silvia Irina Zimmermann, Ed. Corint Books, București, 2021.