Alex VASILIU

Destule edituri și case de discuri au existență scurtă, cu toată valoarea neoxidată de timp sau previzibilă a producției lor editoriale. Dificultățile financiare, lipsa priceperii, diverse rațiuni personale motivează disparițiile neașteptate, uneori regretabile. „ECM” rezistă, după 57 de ani continuă să edifice evenimente culturale. În Europa Occidentală, în Statele Unite ale Americii i s-au dedicat studii, volume, documentare video, expoziții, jurnalismul muzical are deseori ca subiect creațiile reprezentate de cele trei litere. Un critic definea concis în paginile cunoscutei reviste The Village Voice semnificația instituției neobosit animate din 1969 până azi de Manfred Eicher: „mai mult decât o casă de discuri – un gen muzical”.

Totul a început la München. Aproape toate referințele existente despre „ECM” îl singularizează ca arhitect al editurii muzicale pe Manfred Eicher. Studiul contrabasului, al artei sonore culte, academice la una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din lume, Academia de Muzică din Berlin, ar fi fost parțial motivant pentru deschiderea sa neîngrădită spre toate tipurile de invenție și interpretare. Pe lângă seriozitatea, rigoarea din școlile germane, permeabilitatea cunoscută a acestui spațiu geografic-spiritual la experiment, înnoire și avangardă au avut efecte puternice asupra personalității lui Eicher.

Manfred Eicher

Inițiativa înființării casei de discuri independente „ECM” s-a conformat în 1969 unui calcul ce ar fi putut fi perdant: avangarda era încă la putere, dar înnoirile rămâneau în societatea închisă, nu foarte numeroasă a compozitorilor, interpreților, muzicologilor și organizatorilor de festivaluri rezervate experimentelor. În perimetrul mult mai larg al publicului, noutățile muzicale emise în ritm accelerat nu au avut timpul înțelegerii, empatiei și asimilării generale, astfel că jazzul, în formele sale radical moderne, și-a pierdut audiența de masă tipică epocii clasicismului său. O lovitură suplimentară a venit din partea rockului american, aflat în deceniul 1961-’70 pe valul cel mai înalt al popularității. În aceste condiții, mizele lui Eicher au fost alternativa sa oferită muzicienilor de jazz fără acces la casele importante de discuri (din America de Nord și din Vestul Europei), cultura, gustul muzical proprii și, foarte important, emergența culturilor muzicale arhaice, exterioare, dar nu total potrivnice jazzului american.

Nu știu dacă primul album, Free at last – În sfârșit liber (1970) a reprezentat stindardul muzical prin care Manfred Eicher a intenționat să reprezinte dorința de creativitate liberă a jazzmenilor, să-și definească politica discografică în afara repertoriului instituțiilor similare cu tradiție. Cele șase piese create spontan de Mel Waldren (pian), Isla Eckinger (bas acustic) și Clarence Becton (baterie), încadrabile stilurilor în voga perioadei 1961-’70, hard bop și post bop, au calitatea principală a stărilor de dinamism sau reflectivitate tipice jazzului modern, neconstrânse de minimalismul ideatic al claviaturii. Discul nu este o capodoperă, nu se cere audiat suplimentar, expunând la data apariției un semn al modernității impasibile față de rating, o dovadă a direcției principale pe care și-a propus-o Manfred Eicher, aflat pe linia de start a cursei cu obstacole asumată o viață, prin toate cele aproape 1.800 de albume pe care le-a produs.

Istoria „ECM” a fost, a rămas cu adevărat o evoluție admirabilă, de la acest instantaneu astăzi neconcludent al jazzului modern marca 1969-’70, la performanțele atinse în același gen de performerii inventivității din anii ’70-’80 (printre alții Keith Jarrett, Jack DeJohnette, Jan Garbarek, Chick Corea, Eberhard Weber, Dave Holland, Terje Rypdal sau Ralph Towner). Numai din ordonarea acestor câteva nume ilustre se luminează concepția integratoare a lui Manfred Eicher, care a comandat studiourilor Talent și Rainbow din Oslo sute de producții încadrabile jazzului contemporan, deopotrivă muzicii academice moderne. Ocolirea categorisirilor, a conformismelor artistice i-au asigurat libertatea alegerii creațiilor meritorii a fi recomandate, impuse publicului. Din acest punct de vedere, „ECM” poate fi considerat un influencer infailibil nu numai în domeniul jazzului, ci în privința creației muzicale din orice epocă, spațiu geografic și gen.

Arvo Pärt

Argumentul puternic este înființarea tot de către Manfred Eicher în 1984 a încă unui „corp de clădiri” necesar instituției sale: „The ECM New Series”, destinat recuperării muzicilor vechi (Evul Mediu, Renaștere, Preclasicism) din Occidentul European, difuzării creațiilor tradiționale și moderne reprezentând zone puțin accesibile publicului larg de pretutindeni. Iau ca exemplu tot primul disc deschizător de serie, purtând numele lui Arvo Pärt, autor de lucrări academice contemporane – Tabula Rasa. Și echipa soliștilor – orchestra, corul, soliștii, dirijorul – a confirmat încă de acum 42 de ani regia scenei deschise muzicienilor din zone etno-culturale diferite, reuniți pentru a interpreta o lucrare: Staatsorchester Stuttgart sub bagheta lui Dennis Russell Davies, Orchestra de Cameră din Lituania condusă de Saulius Sondeckis, 12 violonceliști din Orchestra Filarmonicii Berlineze, violonistul Guidon Kremer și pianistul Keith Jarrett. Partitura pianului preparat a fost susținută de cunoscutul compozitor Alfred Schnittke. Atunci, în 1984, „Noua Serie ECM” nu a început indecis ca valoare a muzicii, cum s-a întâmplat în 1969, ci cu o lucrare și o interpretare de referință, apreciată peste tot în lume, reeditată într-o ediție de lux cuprinzând un volum de 200 de pagini de text și imagini (2010). Numărul impresionant al discurilor antologice publicate până acum în ambele serii, „ECM” și „ECM New Series”, particularizează instituția dezvoltată de Manfred Eicher, transformând-o în etalon cultural, de elită.

Am scris mai înainte cuvântul „album”. Nu din referire mimetică la un disc ce cuprinde pur și simplu mai multe creații muzicale, ci din considerație pentru concepția grafică, pentru calitatea excepțională a reproducerii fotografiilor, a operelor de artă plastică, pentru valoarea publicistică a textelor din pliante, de multe ori adevărate studii muzicologice. Instituția sau melomanul care posedă măcar o parte din cele 1800 de albume publicate până în prezent de „ECM” se pot considera adevărate școli muzicale. Mai mult – institute culturale.

În numărul viitor al revistei voi prezenta singurul muzician român care a reușit performanța de a fi inclus cu două albume în discografia „ECM”.