Laura-Otilia VASILIU

S-au născut amândoi acum 145 de ani în spații circumscrise azi de frontierele României, au constituit apogeul artei muzicale din culturile native ungară și română, devenind clasicii acestor civilizații, individualitățile artistice care le-au configurat renumele universal. Cu toate acestea, privirea comparativă Bartók-Enescu n-a apărut frecvent în discursul muzicologic sau cultural. Motivul? Decalajul cunoașterii și recunoașterii creației lor în lume a fost mulți ani în defavoarea lui George Enescu.

Partiturile lui Béla Bartók, după moartea sa în America anului 1945, au cunoscut o fulgerătoare răspândire în viața muzicală, numele său fiind asociat cu Stravinski și Schönberg pe temeiul inovației radicale, al motorismului barbar anti-romantic și al pătrunderii adânci în zona expresionistă. De mare atractivitate a mai fost energia frenetică a dansului de inspirație folclorică din finalul marilor sale lucrări simfonice: Muzică pentru coarde, percuție și celestă sau Concertul pentru orchestră. Creația a intrat în repertoriul instrumentiștilor de toate categoriile, inclusiv a marilor soliști, Bartók compunând multe concerte simfonice, muzică de cameră cu pian etc. Arta sa a fost asimilată de generațiile compozitorilor urmași, fiind predată în conservatoarele din lumea întreagă, explicată în numeroase studii și volume, bibliografia sa mondială devenind uriașă în câteva decenii.

În cazul lui Enescu, pulsația muzicii și a recunoașterii a fost mai lentă. La moartea sa în 1955, situația operei era ambiguă, cu doar 33 de opusuri finite și câteva lăzi de manuscrise, lucrări neterminate, compoziții fără număr de opus. În străinătate, renumele de violonist și dirijor îl survola pe cel de compozitor, debutul parizian glorios cu Poema Română se pierduse în negura istoriei, de asemenea interpretarea americană a Suitei I pentru orchestră sub bagheta lui Gustav Mahler. Rămăsese în memoria culturii franceze premiera operei Oedip din 1936, în urma căreia compozitorul român a fost distins cu Diploma de Comandor al Legiunii de Onoare, iar cele două Rapsodii își păstrau succesul pe orice scenă.

În România a început un lung proces de cunoaștere, de promovare a artei enesciene, soldat cu o bogată și valoroasă literatură a subiectului. Din păcate, doar în limba română. Marile creații camerale, simfonice au fost înregistrate de ansamblurile și orchestrele naționale, doar în mod excepțional de artiști străini. Izolarea culturală din România comunistă a zădărnicit mult eforturile enescologilor de a-l impune în categoria compozitorilor canonici moderni. N-a fost doar atât: receptarea și înțelegerea muzicii lui George Enescu cerea timp. Lucrările de maturitate nu cucereau de la prima audiție. Polifonia complexă a gândurilor muzicale, interiorizarea expresiei, caracterul aparent intuitiv, generat de vis și amintire reclamau reveniri și reflecții. Atât perceperea sensurilor, cât și recunoașterea valorii sale în spații culturale cât mai largi a solicitat o lungă perioadă de grație.

Puncte comune de evoluție artistică

Transformarea s-a petrecut abia de 10-15 ani, datorită cumulării unor factori excepționali. Menționez traducerile în limbile engleză și germană a volumului Capodopere enesciene de Pascal Bentoiu, publicată în original în 1984, dar considerată încă cea mai importantă analiză, realizarea noilor versiuni interpretative a unor artiști renumiți din generația mai tânără, precum dirijorii Vladimir Jurowski și Cristian Măcelaru, pianista Raluca Știrbăț, violoniștii Leonidas Kavakos sau Patricia Kopatchinskaja și alte nume, atrase de prestanța valorică a Festivalului Internațional „George Enescu”. Mult folositoare generației tinere de muzicieni și melomani sunt acțiunile academice complexe de elucidare a artei enesciene – simpozioane, cursuri de măiestrie, conferințe aplicate, precum inegalabilul ciclu EnescuTube avându-l ca realizator pe compozitorul Dan Dediu. În consecință, se pare că decalajul notorietății Bartók-Enescu este în plină recuperare, iar privirea comparativă devine oportună. La început, o creionare.

Apartenența lor la aceeași epocă și la un spațiu cultural est-european apropiat a favorizat existența unor puncte comune de evoluție artistică. Au traversat procese similare de formare stilistică, integrând treptat influențe diverse ale muzicii europene până la cristalizarea unor limbaje personale distincte, afirmate deplin în perioada maturității creatoare din al treilea deceniu al secolului. La Enescu, momentul este reprezentat prin monumentala operă Oedip, precedată de Sonata nr. 1 pentru pian și Sonata nr. 3 pentru pian și vioară „în caracter popular românesc”; Bartók lansează trei lucrări pregnant originale – Muzică pentru coarde, percuție și celestă, Sonata pentru două piane și percuție și Cvartetul de coarde nr. 5.

În acel moment, personalitățile lor erau bine reliefate. La Bartók se contura figura cercetătorului, a omului de știință, preocupat de rigoare, sistem și organizare structurală. În opoziție, George Enescu apărea ca muzician instinctiv, profund interiorizat, refractar teoretizărilor, reticent în a-și explica secretele creației. Prin Bartók descopeream compozitorul modern animat de spirit experimental, de curajul inovației, în timp ce Enescu se dezvăluia ca un artist uriaș de esență romantică, profund subiectiv, sinuos și dificil de încadrat într-o formulă estetică precisă.

I-a despărțit și relația cu folclorul, cu puternic efect asupra profilului stilistic. Enescu l-a recompus din amintiri, prin congenialitatea cu muzica populară, valorificând mai ales arta lăutărească, ascultată în copilărie, în tinerețe. Bartók, în schimb, a cercetat folclorul, l-a înregistrat, l-a transcris, l-a studiat, prețuind muzica țărănească veche, ocolind relațiile cu lăutarii maghiari care își dezvoltaseră un stil european hibrid.

În pofida viziunilor artistice diferite, George Enescu și Bela Bartók s-au prețuit. După plecarea din țară, Enescu i-a dirijat lucrările pe scenele europene, deși în Ungaria proletcultistă era încă interzis. A rămas în istorie, de asemenea, parteneriatul lor artistic din 1924 când au interpretat la București Sonata pentru vioară și pian a compozitorului maghiar, partitură învățată de Enescu pe de rost în timpul călătoriei spre țară. Nu cred că Bartók l-a cunoscut pe Enescu în calitate de compozitor, dar a cunoscut și a valorificat ca nimeni altul folclorul românesc din Ardeal și Banat. Cele cinci volume Rumanian Folk Music, editate postum la Haga, aduc o compensație copleșitoare pe care am primit-o cu brațele deschise.