Nicu GAVRILUȚĂ

Laurențiu Șoitu, Mara Sînziana Pascu, Relaționarea profesor – elev – mediu, un prezent continuu, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2025

O contribuție originală și semnificativă pentru timpurile pe care le trăim ține (și) de propunerea culturală oferită nouă, tuturor, de Laurențiu Șoitu și Mara Sînziana Pascu. Este vorba de un model 3PT&Ii privind subtilitățile relațiilor dintre profesor, elev și mediu. El încheie și împlinește un proiect doctoral susținut în decembrie 2024 de doamna Mara Sânziana Pascu, sub coordonarea profesorului Laurențiu Șoitu. Personajul principal al acestei teze de doctorat – astăzi devenită lucrare de specialitate – este relaționarea umană. Aflăm multe și relevante înțelesuri ale relaționării profesor – elev, cu trimiteri ample și competent argumentate la jocurile de rol ca metodă de asumare a relaționării sau la condițiile și competențele relaționării. Toate acestea ne sunt oferite pe baza unei temeinice cunoașteri a literaturii de specialitate și a unei relevante cercetări empirice.

Problema lumii de azi, cea pe care o sesizează cu multă abilitate și competență autorii cărții de față, constă în fetișizarea noilor tehnologii folosite în actul didactic. Fără a le contesta sau minimaliza importanța, autorii subliniază nevoia instituirii a ceea ce ei numesc a fi „relația intrinsecă și permanentă cu spiritualitatea ființei umane…” (p. 257) și „conținutul informațional pedagogic al tehnologiei” (p. 261). Tehnologia folosită astăzi în actul didactic tinde să fie fetișizată și să anuleze funcțiile esențiale ale școlii, mizând doar pe puterea și snobismul prezente în relația noastră cu un nou produs. „Contează mai mult ce cumpăr decât nevoia de el” (p. 258), adică de produsul tehnologic. Noua tehnologie îți oferă totul de‑a gata. Totul este disponibil „la un clic distanță”. În joc este acea „găsire fără căutare” (Andrei Pleșu).

În trecut căutarea unei informații în cărți, articole și dicționare te îmbogățea cultural, îți disciplina mintea și înnobila sufletul. Acest miracol pare să fi dispărut acum, în condițiile în care „mijlocul este și resursă” (p. 258). Mai exact, IA nu este doar un mijloc tehnologic care mediază actul învățării, ci o nouă resursă de informații și servicii. În universul magic al telefonului mobil ai totul. Cel stăpânit de asemenea fantasme ratează cu voioșie „emoția întâlnirilor directe cu alte persoane” (p. 259). La limită, el consideră tehnologia și mijlocele didactice ca fiind mai importante decât profesorii și elevii.

Atenția se cere concentrată pe conținutul informațional pedagogic

Or, tocmai aici intervin original și percutant autorii, propunând modelul pedagogic 3PT&Ii. El se cere a fi înțeles și aprofundat pe fondul trecerii de la necesara instruire la promițătoarea învățare, cea care se împlinește doar sub semnul unei veritabile educații. Cei doi autori invocă absolut motivat absența unei autentice motivații a învățării, ignorarea relațiilor interumane în școală, reducerea mediului la un simplu ansamblu de obiecte. Acest nou model pedagogic se întemeiază pe proiectul Reggio Emilia, pe modelul TPACK, versiunea 2006 și, nu în ultimul rând, pe semnificația dată de profesorul Laurențiu Șoitu sintagmei împreuna creștere.

Noutatea modelului 3PT&Ii este adusă de sublinierea faptului că tehnologia a fost și rămâne mereu importantă nu prin stadiul evoluției sale, ci prin conținutul ei informațional pedagogic (TPACK). Aceasta este „revoluția” prin care se reconfigurează semnificativ importanța digitalizării în școală. Nu instrumentele, care nu fac decât să înlocuiască pe acelea vechi și să țină locul celor ce vor veni sunt importante. Atenția se cere concentrată pe conținutul informațional pedagogic al acestora, pentru că el modifică atitudini, comportamente, îndepărtează sau apropie persoana de esența sa umană. Așa cum menționează autorii, specificul modelului nu este dat de elementele care‑l alcătuiesc, ci de rezultatele (finale) ale intersecției acestor elemente (pedagogice, tehnologice, cunoștințe ale conținuturilor pedagogice etc.) exprimate în înțelesuri.

Cei trei P (profesorul, elevul și mediul) evoluează printr‑o dinamică specifică, uneori surprinzătoare, a celor trei platouri (desenate în reprezentarea oferită), care trec printr‑un „tunel al timpului”, pe o suprafață imaginară, urcând (obligatoriu) cu dor de desăvârșire orientată spre ideal (I). Actorii și elementele participante se întâlnesc, se despart, cresc împreună, dar și singure. Au destine proprii, dar și conținuturi comune. Tind către idealul educațional (I), cel al omului proiectat exemplar, menit „să reziste în eternitate” (p. 269), însoțit de interesele personale (i) și sociale specifice unui anumit moment istoric. Împreuna lor lucrare este codificată de autori prin alăturarea a două cifre: (Ii).

Cartea este un „omagiu părinților și profesorilor noștri”

Destinele lor sunt însă diferite. Interesele trec, idealul rămâne. El se instituie „ca garanție a transcendenței…” (p. 272), în măsură să cuprindă „întregul necuprins” (p. 273). Idealul (I) este „piatra din capul unghiului”, cea pe care arhitecții templului și maeștrii spirituali ai construcției interioare o așază la temelie și în vârful lucrării. În termeni teologici, piatra din capul unghiului este însuși Iisus Hristos, idealul suprem fiindcă este Calea, Adevărul și Viața arătate oricui, oriunde și oricând. Ii din formulă exprimă finalitatea evoluției specifice a celor 3P, dar și nevoia armonioasei lor îmbinări.

Modelul 3PT&Ii oferit de Laurențiu Șoitu și Mara Sînziana Pascu este important pentru că ne oferă „o imagine dinamică a tuturor elementelor constitutive mediului de învățare și de dezvoltare a persoanei, comunităților și societăților” (p. 275). În condițiile asaltului noilor tehnologii, care rămân instrumente, și a mult mediatizatei digitalizări a școlii este vitală, reconfortantă și benefică această propunere a celor doi autori de a defini relaționarea (și nu doar comunicarea!) profesor – elev – mediu sub forma unui prezent continuu – capabil să dăinuie dincolo de prezența în timp și spațiu a actorilor relației anterior menționate.

Cartea este un „omagiu părinților și profesorilor noștri” – consemnat în pagina de gardă – și o sinteză a sintagmelor ce definesc gândirea profesorului Laurențiu Șoitu despre rostul inconfundabil al educației. Fiind singurul volum scos de profesor cu un elev al său, în cel de‑al 80‑lea an al vieții sale, deslușim și un mesaj aparte cu valoare interogativă și argumentativă: cartea este dovada împreunei contribuții! Laurențiu Șoitu susține teza că o „pedagogie a comunicării” este importantă dacă devine una a comuniunii, cu scopul „împreunei creșteri” (bune) a celor 3P. Această creștere este subordonată idealului transcendent și transgenerațional (I), ideal prezent în interesele (i) nuanțat reflectate la nivelul persoanei și epocilor. Totul trece prin continua prezență a timpului (T). În felul acesta avem dovada demonstrației că nimeni nu crește singur. Regăsim ideea și în titlurile unor lucrări definitorii ale profesorului Laurențiu Șoitu: Pedagogia comunicării; Restul comunicării (lor) sunt eu; Împreuna creștere. Suntem cu adevărat bogați dacă știm să valorificăm ceea ce avem și ceea ce ni se arată permanent, cu o tainică și nedisimulată generozitate.