Cristina FLORESCU
Luceafărul și planeta Venus sunt una și aceeași realitate cosmică. Limba română plasează aceste denumiri într-un raport de parțială sinonimie câtă vreme registrul popular se referă nedezmințit la Luceafăr, iar limbajul științific la Venus. Mai mult, graiurile populare ale românei desfac denotativ apariția stelară a planetei – vecina Terrei – în doi referenți disociați limpede. Sigur, este acea limpezime semiotică a existenței zilnice, pragmatice, care proiectează orele vieții pe ceasornicul de seară-noapte-dimineață a bolții cerești. Pentru că nu prea are rost să te iei după mecanismul cu ac, arc și cadran al ceasului câtă vreme grânele de pe câmp și animalele din bătătură au nevoile lor dependente direct de Pământ, Soare și Lună, de mișcarea de rotație, cea de revoluție și cea de precesie a Terrei, mișcări cosmice care generează căldura, ploaia, înghețul.
Înainte de a vă introduce în lumea lexicală a luceferilor (pentru că, veți vedea, sunt mai mulți decât cei doi despre care știți, deja, cei mai mulți dintre dumneavoastră), nu pot să nu mă întreb acum, la început de primăvară, când scriu aceste rânduri, cum va fi lumea românească atunci când veți citi – în luna de vară a lui iunie – acest eseu scriptorian. Ce fel de guvern ne va suci și răsuci? Ce om va fi acela care-și va asuma, ca președinte, soarta milioanelor de suflete trăitoare între granițele actuale și granițele istorice ale României? De-a estul Europei și de-a vestul acesteia, ce forțe vor mișca ceasul umanoid al lumii pământești?
Recunosc, nu cred că am mai văzut vreodată, de când sunt trăitoare pe Pământ, o învălmășeală sufleteasco-socială atât de alambicată.
De aceea încerc să deslușesc numai ceea ce puterea meseriei mele mă ajută să înțeleg. Și mă strădui să explic, atât cât pot eu de bine, realitatea dezvăluitoare a unor valori semantice.
Să începem cu realitatea astronomică a Luceafărului – Venus.
Pur și simplu Luceafăr
În astronomie se calculează deplasările planetelor din sistemul nostru solar din două perspective: atât din perspectiva observatorului de pe Pământ (așa-numita revoluție sinodică), cât și din perspectiva unui presupus observator plasat în centrul stelei noastre, Soarele (așa-numita revoluție orbitală). Evident că timpii celor două mișcări de revoluție nu sunt identici. Nu e locul să prezentăm acum analize temporale contrastive astronomic. Ceea ce are importanță este că datorită mișcărilor orbitale ale planetelor Venus și Pământ în jurul Soarelui, Venus ne apare nouă, pământenilor, pe bolta cerească, în două ipostaze, numite românește Luceafărul-de-seară și Luceafărul-de-dimineață. Aceste înfățișări sunt vizibile de pe Pământ numai alternativ, aproximativ câte 230 de zile dintr-un an pământesc. Așadar, niciodată ambii Luceferi nu pot fi observați în același an. Ceea ce înseamnă că anii în care vedem planeta Venus la apus (ca Luceafăr-de-seară), în timp ce și după ce Soarele apune, nu sunt niciodată aceiași cu anii în care Venus ni se înfățișează ca Luceafăr-de-dimineață, noi putând-o vedea acum înainte de răsăritul Soarelui. Luceafărul-de-seară, plutind pe bolta cerească din ce în ce mai acoperită de noapte, pare mai îndelungat vizibil pe cerul negru decât pare Luceafărul-de-dimineață pe cerul din ce în ce mai luminos. De fapt, vizibilitatea este aproape egală și numai percepția pământeanului variază în funcție de condițiile atmosferice și de gradul de luminozitate.
La nivelul limbii populare, româna numește planeta Venus a răsăritului: Luceafărul-de-dimineață, Luceafărul-dimineții, Luceafărul-zorilor, Luceafărul-de-zi, Luceafărul-zilei, Luceafărul-de-către-ziuă, Luceafărul-boului sau Steaua-dimineții. Lui Venus, cea care ne apare la apus, i se spune: Luceafărul-de-seară, Luceafărul-înserării, Luceafărul-de-decuseară, Luceafărul-de-miezul-nopții, Luceafărul-(cel-)de-noapte, Luceafărul-ciobanilor, Luceafărul-ciobănesc, Luceafărul-păstorului. Și numai așa, ca să vă delectați auzul, numesc câteva dintre formele fonetice ale cuvântului Luceafăr conform atlaselor dialectale ale limbii române: Luceafăn, Luceafărt, Lușceafăn, Lucceafăr, Leceafăr, Lesceafăr, Ruceafăl, Rușceafăr.
Tot la nivelul graiurilor, lexemul luceafăr înseamnă „stea (deosebit de) strălucitoare” – sens preluat din latină. Închegat în sintagme specifice, cuvântul numește dialectal și steaua Aldebaran din constelația Taurul ori steaua Sirius din constelația Câinele-Mare.
În literatura cultă artistică apare mai totdeauna pur și simplu Luceafăr. La care din cei doi Luceferi se face referire? Sigur, este avut în vedere Luceafărul generic, mai ales simbolul de sorginte romantică a omului de geniu, ființă însingurată în vâltoarea unei societăți mediocre (submediocre de fapt – dacă avem în vedere o parte a grupărilor politice de pretutindeni, din zilele noastre). Cercetând, mânați de curiozitatea de a corela conceptul cult cu cel popular (și rândurile de față sunt marcate de această curiozitate), observăm că Luceafărul avut în vederea limbii cultivate este Luceafărul-de-seară. Este suficient să rememorăm câteva versuri din poemul eminescian: „Și cât de viu s-aprinde el/ În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară”; „Iar ea vorbind cu el în somn,/ Oftând din greu suspină:/ «O, dulce-al nopții mele Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!»”; „În locul lui menit din ceri/ Hyperion se-ntoarsă/ Și, ca și-n ziua cea de ieri,/ Lumina și-o revarsă./ Căci este sara-n asfințit/ Și noaptea o să-nceapă;/ Răsare luna liniștit/ Și tremurând din apă”.
Spiritul limbii noastre
Nu trebuie în niciun caz să credem că Eminescu nu cunoștea cele două denumiri populare dominante ale planetei Venus. Introspecțiile sale în subtilitățile limbii române stau nedezmințit mărturie. Mă limitez acum la un singur exemplu, găsit în proza Visul unei nopți de iarnă (din Opere VII, la p. 313 a ediției coordonate de Petru Creția): „Tu ești o frumoasă moartă, Mărie, o moartă frumoasă… Tu n-ai inimă… În poveștile lui Hoffman unul îndrăgește un chip de ceară ce sta într-o fereastră… Degeaba se-nchina la luceafărul dimineții sale, degeaba la luceafărul serilor”. Să notăm că, în dreptul secvenței „Luceafărul dimineții sale”, editorul indică faptul că, în manuscris, Eminescu scrie (tăind ulterior) deasupra cuvântului „luceafărul”, cuvântul „steaua”. Se poate face presupunerea că a avut în vedere și structura franceză étoile du matin căreia i-a preferat corespondentul românesc, prelucrat și intarsiat contextului romantic.
Ar trebui să opresc aici derularea substanței sclipitoare lingvistic a celor doi luceferi. Însă, dacă se întreabă cineva ce ar mai fi de spus, este suficient să amintesc numai că românescul luceafăr (care numește atât planeta Venus, dar, printre altele, și oricare stea strălucitoare) provine din latinescul lucifer, un compus din luci- (< lux, lucis) + ferre, termen cu aproximativ aceleași accepții. Trebuie reținut și faptul că numai în română se exprimă, fără tăgadă, prin lexemul luceafăr, numele popular al planetei Venus și această realitate lingvistică este unanim acceptată de toți romaniștii. În celelalte limbi romanice, latinescul invocat s-a modificat semantic desemnând acel nume propriu, care, după secolul al V-lea, conform doctrinei creștine, se referă la mai marele demonilor, Lucifer, îngerul alungat din cer. În limba română, neologismul Lucifer intră târziu, la începutul secolului al XIX-lea, preluat din franceză.
Acest tip de istorisiri lexicale, privite cu atenție, au și o desfășurare științifică menită să ajute clarificator, echilibrant, descifrarea cuvintelor, cu toate că cei mai mulți dintre noi nu conștientizăm această valoare a cuvântului explicat.
Ne colorăm politic, rotindu-ne ca un caleidoscop… Însă, cine știe, printre bucățelele de sticlă colorată s-ar putea întrezări, într-una dintre zecile de fațete, spiritul limbii noastre. Am vedea că este ca înțeleptul sfătos din basme care are leac pentru toate. Mai ales acum, în timpul viselor pline de speranță din nopțile de vară care, uitați-vă, au început!