Ionel Corneliu OANCEA
Concluzii despre nesfârșitul începutului
Din micimea suspendată între infinit și neant, cum definește Pascal lumea, mai bine zis din teama indusă de ea oricărei ființe sensibile la adevăr, ne poate tămădui teologia, arta sau ne-simțirea. În acest context arta e favorizată de accesibilitate și de legătura ei originară cu sacrul. Deși, sau tocmai de aceea, asistăm neputincioși la moartea ei prin asfixiere, adică prin despărțirea de origini. Bine nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi, îl învață vulpea pe micul prinț, dar arta nu se mai adresează inimii, este integrată și ea consumerismului, petrecerii timpului liber printre instalații și dispozitive imaginate pentru obnubilarea întrebărilor grele. E un motiv bun pentru a reinventa trecutul.
Arta există în libertate și oferă libertate. Înțeleasă și neînțeleasă, ea poate fi, chiar și numai o clipă, un răspuns palpabil la orice întrebare. Libertatea ei este asemenea zborului între planete al micului prinț, sau a călătoriei lui pe Pământ, fără condiționări prealabile. Prin urmare, o călătorie împreună cu eroul tuturor copilăriilor în căutarea poveștilor de răspuns la întrebările de unde venim, ce suntem, încotro mergem, poate fi soluția aureolată de poezia sfârșitului care abia începe.
Primul mare creator cu nume cunoscut, Imhotep, a trăit, a creat și a condus, în secolele XXVIII-XXVII înainte de Hristos. În fapt, nu e primul, de vreme ce se cunoaște și numele tatălui, Knofer, de asemenea arhitect. Este emblematic faptul că a ajuns mare vizir, echivalent cu rangul de prim ministru, al regelui Djoser. Imhotep a fost de asemenea inginer, astronom, medic, poet și a inventat prima piramidă construită la Sakkara, simbol al nemuririi, scară de legătură a pământului cu cerul. De la început arhitectul a avut un rol atât de mare în configurarea viziunii despre lume, încât s-au întâmplat două lucruri excepționale, a devenit cea mai puternică persoană publică din stat și după moarte a fost așezat în rândul zeilor. Atributele acestea originare au subzistat în chipuri din ce în ce mai diluate și mai rare până când, în zilele noastre, au dispărut.
De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?
Ansamblul de la Sakkara este orientat cu axa orizontală pe direcția miazănoapte-miazăzi în contrast cu verticalitatea piramidei. Compoziția este o ilustrare a forței date de viziunea vieții veșnice. Imhotep vine în lume pentru a o stăpâni și pleacă din ea pentru același lucru.
De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? sunt întrebări mari. Gauguin le dă un răspuns analitic și plastic într-o mare compoziție picturală a cărei lizibilitate depinde de inițierea privitorului în misterul simbolurilor. Înțelesurile vin din cunoașterea crezului artistului captivat de teozofie și mister. Nu este limpede dacă acea cunoaștere a viziunii lui despre lume garantează înțelegerea simbolurilor și nu e limpede dacă toate acestea satisfac nevoia de a primi răspunsuri satisfăcătoare. În fapt, putem să ne mulțumim numai cu pictura în sine. Povestea tabloului se citește de la dreapta la stânga, la fel cu a pictorului plecat în căutarea copilăriei lumii și a propriei copilării, mergând dinspre bătrânețe spre tinerețe, dinspre moarte spre naștere.
Gauguin este un aventurier de geniu. De la 1848, anul revoluțiilor europene, până la 1865 este ofițer secund pe vase comerciale. Serviciul îl ajută să cunoască lumea cu toate diferențele dintre civilizații. Începând cu 1871, când Germania îngenunchează Franța, este funcționar la bursă. Se căsătorește cu o daneză bogată, de viță nobilă, și are cinci copii. Din 1874 începe să picteze. Expune primul tablou în 1875. Începând cu anul 1882 se consacră, în totalitate, picturii. Părăsește familia cu tot confortul ei burghez și se stabilește în insula Tahiti. În 1897 realizează compoziția cu întrebări rusești, iar în 1903 moare. Grigore din Nyssa a pășit lumea pentru Dumnezeu, Gauguin pentru pictură.
Micul prinț trebuie să fi fost încântat de un asemenea erou pornit în căutarea copilăriei civilizației, adică a înțelegerii sensibile a celor văzute și nevăzute pe care o descoperă, în lumea neinfestată de maturitate. Așa cum adulții nu au fost capabili să vadă elefantul din burta șarpelui boa confundându-l cu o pălărie, tot așa progresul societății pare să aibă ca finalitate pierderea dorinței de a pune și de a răspunde la întrebări mari.
Pragul dintre lumi simbolizat prin sărut
Simbolul nemuririi închipuit de Imhotep, taina călătoriei ezoterice în lumea lui Gauguin își găsesc, imprevizibil, un răspuns în ansamblul brâncușian de la Tg. Jiu. A acelui Brâncuși care a luat cu el o lume de simboluri pentru a-i da substanță într-o lume de consum. Pe axa lui orizontală avem icoana timpului curgător, ciclic și etern simbolizate prin râu, natură și clepsidre de piatră focalizate de masa tăcerii, esențială la toate praznicele vieții: naștere, căsătorie, moarte, despărțire, regăsire. Poarta este limita, pragul dintre lumi simbolizat prin sărut. Trecem prin ea pentru a ajunge la biserică, loc al comuniunii cerului cu pământul. La capătul parcursului în lumea materială și spirituală este coloana, scară, nesfârșită de comuniune cu cerul.
Acest parcurs de la asfințit la răsărit este tăiat, între biserică și coloană, de drumul de fier de legătură între miazănoapte și miazăzi. El capătă rosturi semnificative dacă aducem în poveste convorbirea dintre micul prinț și acar:
„– Bună ziua, spuse micul prinț.
– Bună ziua, spuse acarul.
– Ce faci aici? spuse micul prinț.
– Triez călătorii, în tranșe de o mie, spuse acarul. Dirijez trenurile care îi duc când la dreapta, când la stânga.
Și un rapid luminat tot, bubuind ca tunetul, făcu să tremure cabina acarului.
– Tare mai sunt grăbiți, spuse micul prinț. Ce caută?
– Nici măcar omul din locomotivă nu știe asta, spune acarul.
Și bubui, în sens invers, un al doilea rapid luminat tot.
– Îi urmăresc pe primii călători? întreabă micul prinț.
– Nu urmăresc absolut nimic, spuse acarul. Dorm acolo înăuntru sau poate cască. Numai copiii își turtesc nasul la ferestre.
– Numai copiii știu ce caută, făcu micul prinț. Își pierd timpul de dragul unei păpuși din cârpe și ea devine foarte importantă, iar dacă le-o iei, plâng…
– Sunt norocoși, spuse acarul”.
În loc de concluzie rămân întrebările. Ce poveste ne putem imagina din ispitirea micului prinț de a răspunde, împreună cu mine, cu tine, cu el, nu doar la întrebările de unde vii, ce ești, încotro mergi, cu referință la realitatea fizică a singurătății, ci mai ales la modul plural, de unde venim, ce suntem, încotro mergem cu referință spre tainele nedescifrate ale existenței. Așadar, de unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?
Între început și sfârșit încape, în formă mistică, aceeași poveste a nemuririi.