Ștefan AFLOROAEI

Întâlnești adesea, astăzi, o încredere aproape nelimitată în noile baze de date, imagini și informații. Unele se arată de-a dreptul gigantice și, totuși, la îndemâna celui care se livrează ușor mediilor digitale. Anunță tot felul de oferte, inclusiv, de pildă, sensuri imediate ale vieții și formule terapeutice universale, soluții ale problemelor enigmatice și coduri existențiale, explicații ultime cu privire la cele de pe pământ sau din cer. Și, desigur, multe altele. Apar sub diferite nume, biblioteci sau arhive, cataloage sau dicționare, depozite, magazii sau stocuri, fonduri sau bănci de date.

Dar e posibil, oare, ca acestea să ofere și înțelesuri? Nu simple informații, nici semnificații generice ale unor expresii, cum aflăm în dicționare. Dar nici sensuri formale, posibile în virtutea unor convenții sau reguli. Ci chiar înțelesuri vii și elocvente ale anumitor gesturi omenești, bunăoară, ale unor versuri și narațiuni, idei și întâmplări. Când devin posibile, acestea răspund nemijlocit unor dorințe sau nedumeriri personale, unor întrebări pe care cineva și le adresează sieși mai întâi.

Înainte de a sugera un răspuns la această întrebare, revin la câteva pagini din Toate numele, romanul lui José Saramago. Cumva neașteptat, afli acolo tocmai imaginea unui edificiu uriaș ce adăpostește nenumărate depozite, rafturi și fișiere, numit Arhiva Generală a Stării Civile. Viața și moartea oamenilor dintr-un întreg ținut sunt consemnate, chiar și prin câteva cuvinte, în fișierele acestui edificiu. Construcție mult mai mare și mai complicată decât altele, Arhiva Generală adună întruna acte și mențiuni scrise, semne sau imagini cu privire la cei morți și la cei vii. Iar acest lucru scutește oamenii grăbiți și curioși să mai caute singuri: se află deja acolo, ordonate și lămurite atât cât e nevoie, urmele unor vieți trecute și prezente. Deviza Arhivei, „Toate numele”, e regăsită și ca deviză a Cimitirului General. Nu se știe precis dacă Arhiva este o prelungire naturală a Cimitirului sau, cumva, invers. Iar când se întâmplă ca datele despre cineva anume să apară sumare ori insignifiante, înseamnă că astfel a fost existența acelui om.

Căile vieții se arată de obicei hazardate

Însă domnul José, funcționar umil al Arhivei Generale, are îndoieli în această privință. Ajunge să-i cunoască unele goluri și ciudățenii, întrucât cam tot ce face de la o zi la alta are loc fie în interiorul acestei instituții, fie în umbra ei neliniștitoare. De altfel, va întreține discret, chiar în locuința sa, o colecție privată cu tăieturi din ziare și reviste, adunând știri, însemnări sau imagini despre unii oameni. Inițial, despre cei celebri, apoi, despre alții obișnuiți. În una dintre nopți, când pătrunde clandestin în Arhivă, atenția îi e atrasă de fișa sumară a unei femei necunoscute. Erau consemnate puține date, unde și când s-a născut, alături de un înscris de căsătorie și un altul de divorț. În fața acestei fișe, domnul José are o reacție cu totul aparte, surprinzătoare chiar și pentru el, căci se simte deodată atins de neliniștea a ceva vag și îndepărtat. Ca și cum o chemare străină ar fi pus stăpânire pe sine, va căuta în continuare, zile și luni la rând, să refacă existența acelei necunoscute din puținele semne risipite prin lume. Nu înțelege cum a ajuns să fie reținut tocmai de acel nume. Știe ce are de făcut în căutările sale, mereu riscante, însă nu înțelege ce anume l-a adus pe acest drum. Ceea ce își spune la un moment dat nu e lipsit de gratuitate: caută urmele acelei femei necunoscute întrucât e necunoscută; sigur, mulți ne apar astfel, necunoscuți, însă, cum adaugă imediat, ei „sunt în fișier, nu sunt aici”[1]. În ce sens nu ar fi „aici”? Cu privire la așa ceva și la multe altele, domnul José nu avea un înțeles limpede pentru sine. Nu înseamnă, desigur, că nu a înțeles chiar nimic din ce se petrece cu sine sau în jur[2]. Însă, cel puțin pentru început, nu deține un înțeles sigur în legătură cu cele resimțite ori întâmplate.

O mică paranteză. În discursul ținut în aula Academiei Suedeze, în 1998, scriitorul însuși sugerează un înțeles al narațiunii din Toate numele: „o persoană pleacă în căutarea altei persoane doar pentru că a înțeles că viața nu are nimic mai important de cerut de la o ființă umană”. Greu de uitat asemenea cuvinte. Este vorba, însă, de gândul unui autor cu privire la ceea ce el însuși crede sau simte, nu de ceea ce a înțeles sau nu a înțeles personajul său. Prin urmare, nu ar fi potrivit să transferăm acest înțeles fie narațiunii în ansamblu, fie unuia dintre personaje. E adevărat că acest lucru nu e simplu, nu e deloc ușor să ai în față asemenea pagini și să nu fii tentat a propune un anume înțeles.

Cu domnul José lucrurile se petrec altfel. Continuă să facă singur ceea ce are de făcut, să caute și să riște enorm, dar nu înțelege motivele căutărilor sale. Nici nu preia pentru sine un înțeles dintre cele ușor de întâlnit. La îndemână i-ar fi fost, de exemplu, ceea ce îi reamintește șeful său în câteva rânduri. Sau ceea ce află singur din felul în care funcționează Arhiva Generală: cu fiecare înscris este vorba, atât cât e cazul, despre cine, unde, când și cum. Însă nu recurge la aceste surse oficiale. Iar faptul că-i rămâne neclară chemarea insistentă de a căuta acel nume necunoscut nu-l lasă nepăsător. Dimpotrivă, îi produce tot mai multe griji și insomnii. „Urmărea în labirintul confuz al capului său fără metafizică pista motivelor care-l făcuseră să copieze fișa femeii necunoscute, neizbutind să descopere nici măcar unul care ar fi putut determina, conștient, inopinata acțiune. Nu reușea să-și amintească decât mișcarea mâinii stângi luând o fișă goală, mâna dreaptă apucându-se îndată de scris, ochii plimbându-se de la un cartonaș la altul, ca și cum ei ar fi fost de fapt cei care purtau cuvintele de colo până colo”[3]. Prin ceea ce spune la un moment dat pare a crede că, în această lume, căile vieții se arată de obicei hazardate. Până și ceea ce face el însuși poate să apară astfel; la ce bun să încerci de unul singur și vreme îndelungată a recompune chipul unei făpturi uitate aproape de toți? La un moment dat întâlnește în cimitir, chiar în zona rezervată sinucigașilor, un păstor bizar, care schimbă întruna și la întâmplare cifrele de pe mormintele noi, să nu se mai știe cine ar urma să fie îngropat într-un loc sau în altul. Domnul José e intrigat de gestul acestui om și încearcă să-l oprească. În același timp, își dă seama că, până la urmă, lucrarea hazardului tinde să nu aibă margini în această lume nesigură. Ajunge în locuința femeii necunoscute la câteva zile după moartea acesteia, o sinucidere probabil, dar renunță să mai caute noi date și explicații, care, de fapt, mai mult l-ar fi îndepărtat de chipul viu al celei plecate.

„Ca și cum”

De ce am revenit la aceste detalii din Toate numele? Ne-am putea întreba dacă personajul de aici – și lumea acestuia, în definitiv – reprezintă un caz singular. Dacă nu cumva și dincoace de ceea ce oferă ficțiunea literară, în lumea noastră obișnuită, poate fi resimțit nonsensul unor depozite generale de cuvinte, date și imagini. Uneori, cred, așa se întâmplă, ne dăm seama că avem în față destule pretenții vane ale acestora.

Doar că, de obicei, lucrurile se petrec altfel. Cel mai adesea oamenii recurg imediat și cu multă încredere la asemenea depozite, spre a prelua ușor ce au nevoie într-un moment sau altul. Găsesc, prin urmare, aproape orice: formule rapide de a fi eficienți sau vizibili, pașii necesari spre a fi fericiți, manuale pentru conduitele din timpul zilei sau al nopții, stocuri de imagini și informații, îndrumare ale vieții și instrucțiuni de a-ți folosi timpul. Iar rețelele digitale se refac întruna și la noi proporții. Nu e vorba doar de stocurile oferite de acestea, cumva exterioare și generale, ci și de cele sedimentate în chiar simțurile și mintea fiecăruia în parte. Bunăoară, obișnuințe în virtutea cărora oamenii vorbesc așa cum se vorbește, gândesc așa cum se gândește și fac așa cum se face; chiar și când se revoltă, o fac așa cum se face (ca să parafrazez un loc deja clasic). Fiecare om dispune de o memorie a formulelor uzuale și rapide, dând astfel curs unor deprinderi comune de a gândi și de a face.

Mă întorc însă la întrebarea inițială. Ce anume ne-ar putea asigura că toate acestea oferă și înțelesuri? Mai precis, înțelesuri vii sau proprii? De unde marea încredere că, așa cum apar, ar fi suficiente cuiva care dorește să înțeleagă într-o măsură cele petrecute cu sine sau cu ceilalți?

Nu știu cum ar putea fi limpezit acest fapt. Însă vedem în dese rânduri că felul nostru de a gândi nu e chiar inocent, simplu și pur. De obicei e subordonat voinței imediate sau unor dispoziții, unor nevoi obișnuite ale vieții. Devine atunci un instrument al acestora, căutând, pe cât posibil, soluții rapide și cumva eficiente. În acest sens, gândirea lucrează în regimul lui „ca și cum” (als ob, spune Hans Vaihinger). Anume, folosește unele imagini sau informații ca și cum ar fi sigure și utile. Le consideră ca și cum ar fi tocmai ceea ce-i trebuie. O știre oarecare e percepută imediat în felul unei cunoștințe certe. O spusă oarecare e luată ca având cutare sens, chiar dacă, în realitate, ar fi lipsită de orice sens. Sensul formal al unei spuse e luat ca și cum ar fi comprehensiv, ca și cum ar avea un conținut concret. Prin urmare, dacă o știre oarecare e cât de cât accesibilă, va fi socotită în felul unui înțeles propriu-zis. Asemenea echivalări ciudate se realizează în mintea noastră mai frecvent decât am fi dispuși să credem. Uneori, din grabă sau din obișnuință, alteori, întrucât e comod și economic. Sau întrucât are efecte imediate pe o scenă mai largă, publică. E adevărat că, uneori, lucrurile se complică mult, sub destule motivații sau dispoziții omenești. Am văzut ce se întâmplă în Toate numele. O simplă știre despre cineva, viu sau mort, ajunge să conteze în Arhiva Generală asemeni unui înțeles al făpturii celui în cauză. În perspectiva neutră și schematică a acestei uriașe mașinării, nu ar mai fi nevoie de altceva spre a recunoaște o anumită viață sau moarte, adică un nume propriu. Sigur, o asemenea perspectivă nu aparține mașinăriei ca atare, ci omului însuși, celui care, cum vedem, se livrează tot mai mult depozitelor generale, se supune performanțelor acestora și le întreține funcționarea.

Nu există întâmplări sau idei deja înțelese

De ce cred că e ciudată această manieră de a gândi? Oamenii nu sunt așa de naivi cum ne apar uneori. Își dau seama, bunăoară, că au în față destule date aparente sau iluzorii, slabe sau erodate, insignifiante sau triviale. Doar că, în graba zilei și pe scena unor efecte imediate, nu mai contează dacă acestea sunt sau nu proprii, nici măcar dacă sunt sau nu înțelesuri. Contează doar dacă pot fi preluate imediat și eficient într-o anumită situație. Prin urmare, le caută și le folosesc în regimul lui „ca și cum”. La nevoie, uzează de o idee ce revine frecvent în ultima vreme: indiferent la ce anume ne referim, avem mereu de-a face cu percepții, opinii sau interpretări. Lumea în care trăim se compune din percepții, opinii și interpretări, încât e fără sens a vorbi de înțelesuri cu adevărat proprii. Iar părerile și opiniile noastre, chiar și atunci când se ivesc în grabă sau la întâmplare, funcționează ca și cum ar fi înțelesuri proprii. Mai neașteptat, poate, ca și cum ar fi stări reale de lucruri.

Ideea din urmă nu e chiar hazardată, cum apare la prima vedere. În fond, nu am putea recunoaște anumite lucruri și înțelesuri în absența unor moduri de percepție sau de expresie. Iar acestea se dovedesc particulare și cel mai adesea contingente. Deși datoare unor locuri comune, varietatea lor e mereu imprevizibilă și indefinită. Nu ar putea fi codificate după anumite scheme sau algoritmi și nici preluate în depozite generale. Față de informațiile socotite neutre, ce pot fi transmise altora ca atare, un mod anume de înțelegere, așa cum îl probează cineva la un moment dat, nu poate fi transmis ca atare. Ca și în cazul unui mod particular de vorbire, acesta ar putea fi cel mult imitat sau reținut în parte, dar nicidecum preluat întocmai.

Aș risca să spun că nu există înțelesuri în regimul lui „deja”, nu există întâmplări sau idei deja înțelese. Nu-mi pot imagina înțelesuri univoce și sigure pentru indiferent cine. Actul înțelegerii apare de fiecare dată ca o nouă încercare a minții cuiva dintre noi, fără a fi neapărat mai potrivit decât a fost. De altfel, nu sunt puține cazurile când noul exercițiu mai mult ocultează decât să clarifice ceva anume. Ceea ce înseamnă că, de fapt, nu există înțelesuri „ca atare”[4]. Și nu ar putea să existe depozite generale de înțelesuri. Există, desigur, dicționare de simboluri și coduri, de posibile semnificații ale unor expresii, însă acest fapt nu e o dovadă că ar fi vorba de înțelesuri efective. Căci nu oferă înțelesuri vii, active imediat pentru cineva anume, ci doar enunțuri, imagini sau informații, cel mai adesea într-o formă indecisă din punct de vedere comprehensiv.

În definitiv, cum ar putea fi contabilizate variatele încercări de a înțelege ceva anume, adesea neașteptate sau contingente? O dovadă indirectă că nu e posibil așa ceva o aduce faptul, în aparență surprinzător, că nu au cum să existe dicționare de nedumeriri și întrebări, de uimiri și mirări, de îndoieli și credințe personale.

[1] Cf. José Saramago, Toate numele, traducere și postfață de Mioara Caragea, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 32.

[2] Răspunsul domnului José, neclar într-o privință și pentru sine, îi apare „metafizic” unui interlocutor imaginar. Tocmai asemenea „răspunsuri”, datorate mai ales unor limite ale puterii de exprimare, cum singur afirmă, afli în destule locuri ale acestei narațiuni.

[3] Ibidem, pp. 32-33.

[4] Cum bine s-a spus, dacă înțelegem ceva anume o facem de fiecare dată altfel (Hans-Georg Gadamer). Urmează că înțelegerea este o conduită productivă sau inovativă, nu reproductivă. Faptul din urmă poate să ridice unele întrebări. De exemplu, în ce măsură un înțeles poate fi văzut drept „unul și același”? Și în ce măsură s-ar putea vorbi de o înțelegere „mai bună” a ceva anume? Eventual, cum poate cineva să asume modul de înțelegere propriu altcuiva și când ar putea fi vorba de „înțelesuri comune”?