Costică CIOCAN, Dansul îngerului păzitor, Editura Junimea, 2024
Deși apare prima oară la Cercul Poeților Apăruți, Costică Ciocan este departe de a fi un începător. Vina întârzierii ține de imperfecțiunile sistemului meu de informare. Abia în urmă cu vreo zece zile l-am cunoscut și i-am cunoscut poezia.
Poetul a debutat în plină pandemie cu volumul Lumea prin ochelarii tăi (2021) și a continuat cu Memento pentru trecut (2022), iar în cursul timpului a luat mai multe premii la concursuri și festivaluri de poezie, dar și de teatru. Dansul îngerului păzitor (Junimea, 2024, Colecția Exit) este cel de-al treilea volum și este însoțit de recomandările unor colegi de-ai mei de generație cărora le apreciez gustul și priceperea: Nichita Danilov, Ioan Holban și Ioana Diaconescu.
Desigur, am citit aceste texte liminare după lectura volumului, ca să nu fiu contaminat!, dar am fost bucuros să constat că îmi confirmă impresiile de lectură. Ca și colegii mei, socotesc Dansul îngerului păzitor – titlul nu este întâmplător, „personajul” cu pricina este unul recurent în poemele din carte – un volum excelent. Apreciez mai ales imagistica și modul fericit în care fuzionează tonul oracular, care îl apropie pe Costică Ciocan de unii poeți foarte buni din generația mea, precum Mariana Marin, Ion Mureșan sau Nichita Danilov, cu cel colocvial.
Aliajul este impecabil. Nu am făcut aceste apropieri pentru a pune în evidență autorii generației mele, ci pentru a constata că există o anume continuitate poetică dincolo de succesiunea generațiilor. Am ales să ilustrez acest semnal de bun venit cu trei poeme din volum, unul scurt, unul mediu și unul lung, și asta cu intenție – vreau să evalueze cititorii modul în care „se descurcă” poetul pe suprafețe lirice variate (Îndemn, Calea de mijloc, Constatări periodice). De bună seamă, vor constata și mai bine acest lucru citind volumul în întregime! Nu e o recomandare, e o instigare! Bănuiesc că autorul, care este judecător în viața civilă, nu mă va judeca aspru pentru asta! Poate că instigarea la poezie nu este încă un delict… Lectură plăcută, spor și noroc poetului!
Calea de mijloc
Nu am răspunsuri, prietene.
În mine zac, una peste cealaltă, întrebări uitate.
Purtat de valurile mării sărate
sunt mesajul ascuns într-o sticlă goală,
aruncată de un marinar grăbit.
Nu am răspunsuri!
Oprește întrebările.
Marea se va potoli
și voi fi găsit de mâinile unui naufragiat
care va scoate dopul de plută
și va vedea că cerneala de pe hârtie
s-a risipit.
Opțiuni multiple pentru oameni obișnuiți:
scaunul electric,
Institutul de Psihiatrie
sau Templul Tibetan.
Aici nu există calea de mijloc.
Curios, nu?
În colțurile tuturor camerelor
este agățată icoana lui Iisus,
în urechi avem cercei din cruci de argint, la gât purtăm cruci de lemn,
la mâini metaniere din mii de cruci,
dar Crucea Lui când vom începe să o purtăm?
Nu, nu.
Nu există vreo legătură
între omul din faţa mea
şi Dumnezeul din spatele tău.
Lucrurile au devenit un pic nebunești, nu?
Şi este doar începutul.
Zâmbește,
ploile nu vor veni la timp,
Veniți de luați lumină!
Veniți de luați lumină!
Lumina lui Hristos.
Da!
Este vorba de cel care stă agățat în colțul camerei tale.
Iisus, masca cea de toate
zilele.
Oprește întrebările!
Cuvintele au dispărut.
Rămân mut și picioarele
mi se agață de mreaja aruncată
în adânc.
Este prea mult chiar și pentru noi toți la un loc.
Îți este interzis să-ți mai fie dor!
Îți este interzis să mai iubeşti!
Această femeie nu-ți va aparține niciodată.
Tulburător lucru, nu?
Stă chiar în fața mea.
Cum o cheamă? Spune-mi!
Oprește întrebările!
Nu am răspuns.
Am o presimțire rea.
Nu este nimeni aici.
Nu ai de ce să te temi.
Constatări periodice
În ciuda a tot ceea ce trăim,
carnea nu se dezlipește de oase,
oasele nu se zdrobesc sub greutatea zilelor
și visurile nu mor în întunericul nopții.
Trăim,
visăm,
facem un pas înainte
și uităm durerea loviturilor primite.
Cât sânge în urma noastră!
Cine îl va șterge?
Lumea întreagă a devenit
cuptorul încins al Babilonului.
Tânărul speranței ești tu,
cel care privești înainte
spre tânărul biruitor de mâine.
Tânărul de ieri întinerește secundă cu secundă
cuprins de inocență și nevinovăție.
Focul cuptorului îi aduce împreună.
Tinere, ridică-te!
Ai văzut?
Îndemn
Bătrânul preot a spus.
Dacă vrei să plângi,
plângi numai în fața lui Dumnezeu.
El te va asculta și nu va râde.
Poate va reuși să te ajute.
Nimic nu te poate doborî.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
