Lucian SCURTU

Andrei MOCUȚA (coord.), Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks,  Editura Tracus Arte, 2024

Un experiment pe cât de interesant & inedit, pe atât de provocator prin unicitatea lui, este concretizat de tânărul scriitor Andrei Mocuța, prin editarea unei antologii de poezie română contemporană intitulată Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks, editura Tracus Arte, 2024. Așa cum precizează autorul pe coperta IV, antologia îi este dedicată lui David Lynch și celebrului său film Twin Peaks, cel care, în opinia lui Mocuța, „a fost un adevărat eveniment social și global la începutul anilor ’90, un fenomen pe care ne propunem și noi să-l punem sub lupă, dar într-un cerc mai restrâns al poeților români”.

30 de poeți de vârste diferite (între care poeta arădeană Lucia Cuciureanu pare a fi decanul de vârstă; consider că se impunea o minimă referință biografică a fiecăruia dintre ei, pentru a ilustra diversitatea celor antologați) dau frâu imaginației și talentului lor (la unii mai accentuat, la alții mai atenuat) în a scana spații supranaturale și a panorama timpuri suprarealiste aflate la confluența virtualului cu realitatea, bizarului cu haosul, absurdului cu întâmplarea. Volumul este segmentat în trei părți intitulate „Sezoane”: Sezonul 1 – GARMONBOZIA, Sezonul 2 – BLUE ROSE, Sezonul 3 – WISTERIA, fiecare dintre ele cuprinzând 10 poeți aleși pe criterii numai de autor știute, dintre care unii sunt nume cunoscute (Romulus Bucur, Gheorghe Mocuța, Robert Șerban, Savu Popa, Răzvan Țupa, Lucia Cuciureanu), altele mai puțin vizibile în spațiul revuistic sau editorial. Vom consemna câteva aprecieri despre cei din prima categorie, sondându-le „evadările” miraculoase, fie din realitate în vis, fie din fantast în concretețe, sau a le deconspira recluziunea, mai mult sau mai puțin benevolă, în stranietatea și coșmarescul propriului habitat căminist sau închipuit.

Astfel, Romulus Bucur, „Poet, de oarecare importanță și, conform unor zvonuri neconfirmate, critic și eseist”, după cum se specifică, vag ironic, pe pagina care precede cele cinci poeme apocrife, radiografiază anamnezic, în „Poem apocrif.1”, anii copilăriei din a doua jumătate a secolului XX, în plin apogeu al regimului comunist, comparativi cu cei ai unui copil american răsfățat de diversitatea jucăriilor tehnicizate. În „Poem apocrif (4)”, consubstanțialitatea bărbatului cu a femeii capătă aspecte androgine, finalizate în învățături ce pot deturna/deruta sensurile echivoce ale celor doi presupuși amorezi: „(…) în final învățătura/ (niciodată nu te grăbi cu concluziile)/ cuvintele/ pot fi de folos/ de făcut apoi retroversiunea/ iar și iar și iar și iar”.

Seratele lui Cosmin Perța („cu vin pe balcon”, „cu faleză roșie”, „cu tată proaspăt întors acasă” sau „cu final anunțat”) emană o melancolie disimulată și o disforie rece, fragmentate după gesturi aparente, stări imprevizibile, amintiri pasagere, pe care scriptorul fie le amplifică semnificația, fie le diminuează importanța, pe un background în care rătăcirea mimează realitatea predictibilă (dar și invers), până la a se identifica cu ea: „Un fluture de noapte ce foșnește/ O briză ușoară./ O perdea ce se unduiește/ În dreptul unui geam uitat deschis de mulți ani./ L-ai lăsat așa și-ai plecat,/ Nu l-am mai închis de atunci/ Știind că amprentele tale încă mai sunt pe mâner./ N-am vrut să le șterg cu atingerea mea. (…)”.

Gheorghe Mocuța chiar emite și primește ecouri reverberate din „pădurea întunecată” a memoriei („te răsucești acum în memorie/ ca într-o celulă a condamnatului”), ecranând acribios partea noir a materiei înconjurătoare, anexă a propriilor obsesii sublimate în urma unui accident (probabil rutier) întâmplat „în noaptea scârboasă de păcură”, cea care „se prăbușea peste mine și îmi/ pipăia pulsul”, când „am mângâiat în tăcere pubisul nopții” și „am pipăit întunericul”.

La modul diaristic evocă atent momentele tensionate și decisive din timpul unei operații complicate („acum stau crucificat pe masa de operație/ după ce doctorul mi-a înfipt acul în șira spinării”), urmărind cu acuitate levitația și alteritatea propriului trup devenit unul străin și aflat „sub bisturiul doctorului”, cel care poate face diferența între maledicție, predicție și extincție.

fantasmări cu Laura Palmer

Lucia Cuciureanu relevă propriile coșmaruri pe parcursul a șase zile, când a „plutit/ în coșmaruri colorate”, ipostaziată când în femeia fatală, irezistibilă, încredințată că totul i se cuvine, când în silfida abandonată („am cunoscut câțiva bărbați,/ nu i-am crezut în stare/ să mă trădeze,/ dar m-au trădat ușor”), iluzionată de vise și himere pe care doar zorii unei noi zile i le disipă, readucând-o cu picioarele pe pământ. Se identifică, până la un punct, cu Laura Palmer, cea care-i stimulează destăinuirile ascunse în cotloanele nebuloase ale subconștientului, în parteneriat cu mari nume ale cinematografiei mondiale (Chaplin, Buster Keaton, Harold Lloyd, Harry Langdon, David Lynch, Viggo Mortensen), dar și celebrități ale muzicii rock (Bruce Springsteen) sau ale literaturii universale (Bukowski).

Robert Șerban radiografiază același univers fragil al lucrurilor insignifiante, dar cu impact major asupra actantului reflector și al gesturilor minimalist & obscure, observabile doar sub lupa denotativă a demistificării și desolemnizării aparentei simplități deținătoare și ordonatoare de miez epifanic (uneori și gnomic): „un vierme alb/ caută să se-ncolăcească/ în jurul unui păianjen/ ce-l înfășoară cu firul său/ caută și tot caută/ dar e scurt/ mult prea scurt”. (Încleștare). Coleg până în iunie ’89 cu o Laura (Palmer?), poetul pare a o regreta/uita din motive cazone, devenit unul din „cei 1472 de oameni în verde”, la o unitate militară cu număr sibilinic: 01047.

Savu Popa monologhează, în numele agentului F.B.I. Dale Cooper, în urma unei descinderi imaginare într-un Twin Peaks utopic, de fapt o introspecție analitică în adâncurile nebuloase ale propriului eu ghidat de „Creierul tău – navă spațială”, însoțit de „Acea armă – creierul tău”, care, asemenea unei lunete, desfoliază arealuri intimiste ciudate, supuse unor legi bizare. Într-un asemenea spațiu imprevizibil se consideră, eronat, un ins lipsit de însușiri („Simt/ Că devin/ Un om fără aură”), un dascăl robit plafonării și rutinei prin Twin Peaks–ul personal, și atunci refugiul salvator în scrisul terapeutic regenerează speranța și stimulează anduranța: Scrisul meu/ De la un timp/ Nu urmează/ Altceva decât ritmul neregulat/ Al răsuflării sale/ Care-mi incendiază/ Ceafa.”

Răzvan Țupa reprezintă tipologia povestașului când mai aluziv, când mai direct și mai sfătos, interesat în a conexa ceea ce vede cu ceea ce ar dori să vadă, într-un melanj consubstanțial mai mult prozei decât poeziei, cu ample ramificații halucinogene pe sub plăcile tectonice ale unui expresionism dereglat de implozii senzitive cauzatoare de anomalii terifiante și teratologii alambicate greu de identificat, și mai greu de decodificat, aruncând cititorul într-o ceață răvășitoare: „(…) Noapte bună, borcan cu dezinfectant și extratereștrii pogorâți la Lehliu Noapte bună, vrăbii și alte zburătoare Noapte bună, iarnă și șofer de taxi Noapte bună, tendoane dornice de tăvăleală Noapte bună, piele îndrăgostită Noapte bună, cutii pline de cururi Noapte bună, creiere delirante Noapte bună, șoaptelor și pe dinafară și pe dinăuntru”.

Andrei Mocuța sublimează empatic episoade biografice întâmplate de-a lungul timpului, unele trecute prin sita fină a evaziunilor în și dintr-un Twin Peaks imaginat, altele amprentate definitiv în memoria emoțională a copilului care a fost („ca la fiecare final de an școlar/ eram la serbarea mamei/ și le făceam poze copiilor/ în timp ce cântau și recitau pe scenă”) sau a turistului convins că i s-a subtilizat portofelul pe o stradă din Copenhaga. Thanaticul îi creează stări confuze, nedumeriri de moment („te-ai gândit vreodată că ai putea să mori?), când linia de demarcație între ființă și neființă e o simplă amăgire ce te poate balansa foarte ușor dintr-un tărâm în celălalt deși, până la urmă, vorba poetului, „sfârșitul rămâne întotdeauna/ același”.

La sfârșitul lecturii constatăm că antologia de față nu e chiar atât de bizară pe cât își închipuie autorul, conștienți de faptul că fiecare dintre noi avem un Twin Peaks al nostru: din unele evadăm, în altele ne refugiem, pe cele mai multe le evităm.