Matei CAZACU
Specialist în istorie medievală. O parte din studiile sale au fost reunite în volumul Emanuel Constantin Antoche, Lidia Coțovanu (eds.), Au carrefour des empires et des mers: études dʼhistoire médiévale et moderne, București, Editura Academiei Române, 2015, 476 pp.
Aveam 20 de ani când Prințul Georges Mavrocordat, un vecin și prieten din București, s-a oferit să-mi întocmească horoscopul, o specialitate în care excela într-atât încât se aventurase și în horoscoape pentru țări, nu doar pentru persoane fizice. Mi-a dezvăluit că, născut sub o constelație extrem de favorabilă (toate planetele într-o poziție bună), aveam un viitor strălucit și plin de succes în față: cu o singură excepție, pe care astrologul a refuzat să mi-o dezvăluie. De atunci nu am încetat să mă gândesc la acest mister, căci mi-a fost dat să gust din toate lucrurile bune din această lume: dragoste, bani (nu prea mulți), știință, cărți bune și limbi străine, libertate, sănătate, familie, copii și nepoți. Cine și-ar putea dori mai mult?
Totuși, sunt înclinat să cred că nu putea fi vorba decât despre activitatea de predare, despre pedagogia necesară pentru a transmite cunoștințe altora și, în special, studenților de la INALCO și Paris IV, cărora le-am fost profesor timp de aproximativ treizeci de ani, din 1975/6 până în 2011. Spun asta cu toată umilința… Trebuie însă să clarific faptul că nu sunt singurul responsabil de acest lucru, deoarece de la bun început am fost pus într-o situație ciudată: istoric de profesie, am fost invitat să predau limba română veche la Institutul de Studii Românești din Paris IV, un titlu pompos pentru o realitate destul de modestă: o bibliotecă (excelentă) și o mică sală de clasă la Sorbona, cu un profesor – Alain Guillermou, lingvist – și un lector – Emile Turdeanu, slavist specializat în literatura slavo-română și bulgară din Evul Mediu. Pe atunci – 1975-1976 – eram refugiat român, student la École des Chartes, fără bursă, și trăiam din munca independentă și din drepturile de autor provenite din cărți publicate sau în curs de apariție în Statele Unite, scrise în colaborare cu un istoric american – despre Dracula, Frankenstein și Gilles de Rais/ Barbă Albastră. Am avut, de asemenea, norocul să întâlnesc o femeie minunată – binecuvântată fie ea! – care este și astăzi soția mea și mama copiilor mei, ceea ce mi-a dat curajul să înfrunt o realitate nu întotdeauna roz.
Așadar, în 1975-1976, Guillermou (născut în 1913) și Turdeanu (născut în 1911) se apropiau de vârsta pensionării fără să se fi gândit să-și pregătească succesiunea, când, dintr-odată, mi-au oferit postul! Imaginați-vă consternația mea: l-am refuzat, așadar, pe Guillermou (pentru că nici nu se punea problema să predau lingvistică românească), dar am acceptat cursurile de română veche pe care Turdeanu le ținea la 2 sau 3 studenți! Acest coșmar a durat șase ani, până în 1981-1982, când un nou profesor de română (și italiană), Alexandru Niculescu, a fost angajat de Paris IV și mi-a încredințat predarea istoriei românești: 2 ore pe săptămână, una de istorie propriu-zisă, cealaltă a instituțiilor politice ale României medievale și moderne. Plătite „cu praștia”, adică fără nicio regularitate și în sume derizorii.
Din fericire, între timp fusesem recrutat ca cercetător la CNRS (Centre National de Recherche Scientifique) și îmi susținusem teza de doctorat la Paris I cu o temă despre Dracula în narațiunile medievale europene. Dar, mai presus de toate, din 1977 fusesem implicat în lupta pentru drepturile omului în România alături de Paul Goma și activasem în Liga Română pentru Apărarea Drepturilor Omului, participând la demonstrații în fața Ambasadei Române și colaborând cu Radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio Canada și Radio Solidarnosc. Eram, ca să spunem așa, „suprasolicitat” și era inevitabil ca și calitatea predării mele să aibă de suferit. Pe de altă parte, m-am concentrat pe istoria modernă și contemporană, care prezenta un interes tot mai mare pentru francezi, deoarece Ceaușescu era cunoscut și apreciat pentru politica sa externă – primirea generalului de Gaulle, apoi a președintelui Nixon, vizite în întreaga lume și în special în Franța (sub Pompidou și Giscard d’Estaing), Marea Britanie și Statele Unite etc. Însă, de prin 1981-1982, politica sa internă a luat o turnură dramatică, cu restricții de neimaginat în toate domeniile – încălzire, electricitate, alimentație, libertăți civile. Afacerea Tănase – răpirea falsă de către Securitate a unui fals disident – de fapt o manevră a serviciilor secrete franceze (înainte de cea a irlandezilor de la Vincennes) pentru a-l discredita pe președintele Mitterrand, răcise relațiile franco-române, iar presa de stânga (dar nu și cea de dreapta) trăgea din plin asupra „Geniului Carpaților” și a proiectelor sale faraonice. Toate acestea explică afluxul de studenți la cursurile de limbă română care au umplut o sală mare din Grand Palais, unde se afla departamentul pentru limba română și italiană. N-am avut niciodată atâția studenți ca în 1988 și 1989, când revoluția din decembrie a scris o pagină glorioasă în istoria României și o pagină originală și mai puțin glorioasă în manipularea informației și a știrilor false (începând cu groapa comună de la Timișoara).
Antoine-Isaac Silvestre de Sacy (lingvist francez, 21 septembrie 1758 – 21 februarie 1838) © Sonia Leconte / Inalco. Statuie din curtea interioară a clădirii istorice a INALCO, situată pe „2 rue de Lille”
La scurt timp după aceea, departamentul de italiană și-a întrerupt cursurile de română, iar la ceremonia de rămas bun directorul Christian Bec s-a despărțit de profesorul Niculescu cu aceste cuvinte memorabile: „Cu dumneavoastră, domnule Niculescu, mi-am purtat crucea!”. Inutil să spun că și de noi s-a despărțit (de Anca Dumitrescu și de mine), dar fără discursuri sau complimente.
Atunci Catherine Durandin m-a invitat să continui să predau la INALCO, în clădirea de la Clichy, în timp ce până atunci a trebuit uneori să mă mulțumesc doar cu o cafenea din Cartierul Latin sau cu o sală la Institutul de Studii Slave de pe strada Michelet. Am amintiri excelente din acei ani și sper că studenții au învățat ceva – nu prea mult, mă tem – din activitatea mea didactică. Pentru că am simțit întotdeauna că vocația mea de profesor era departe de a se împlini: adevărata mea chemare (marea mea pasiune) era cea de cercetător, nu de pedagog. Simțeam că transmit cunoștințe interesante, dar fără metodologia fostului meu profesor de istorie din liceu sau a unora din profesorii de la Universitatea din București, École des Chartes și Sorbona. Deci cred că nu am fost un profesor bun, ci mai degrabă un erudit de genul șoarecilor de bibliotecă, dacă vreți. Poate că astrologul avea dreptate până la urmă!