Raluca NAGY

Să‑l descriu pe Vintilă îmi este aproape imposibil, mai ales cum l‑am perceput la început, genul de om pe care îl adori din prima și vrei să scoți ce e mai bun din tine numai de dragul lui. Voi descrie, de fapt, întâlnirea și relația mea cu profesorul și omul Vintilă Mihăilescu, încercând să selectez niște momente, poate nu cele mai bune, nici cele mai importante, câte or încăpea în câteva pagini. Am să‑l citez sau măcar parafrazez acolo unde mi‑o permite sau cere textul, pentru că era și este inimitabil, atât în vorbit, cât și în scris. Exact câte cuvinte trebuie, acelea care trebuie, atunci când trebuie.

Am auzit pentru prima dată de antropologie pe la treisprezece ani, în Belgia, de la o prietenă de familie. Se reapucase de facultate și avusese, printre altele, un curs de antropologie culturală, pe care mi l‑a descris ca fiind cea mai interesantă chestie pe care o studiase vreodată. În eseul final, care ținea loc de examen, scria despre ce observase uitându‑se cu orele la ușa rotativă de la intrarea în clădirea universității, la oamenii care intrau și ieșeau. Îmi amintesc că mi s‑a părut senzațională această antropologie.

În toamna lui 2001, după licența la ASE, mi‑a căzut în mână o broșură albastră, deschisă la pagina „Master de antropologie și dezvoltare comunitară”. Nici nu‑mi imaginasem că ar putea exista antropologie în România. M‑am înscris la admiterea de la SNSPA, care a constat într‑un interviu. Unul dintre cei trei membri ai juriului, iritat de background‑ul meu economic, a ieșit din sală – ulterior, nu mi‑a dat nici măcar o notă de trecere. Tot el mi‑a spus atunci, în timpul interviului, ceva ce mi‑a repetat de câte ori mi se reamintea, la începuturile mele de antropolog, de ștampila de economist: Nobody’s perfect.

Domnul Profesor Vintilă Mihăilescu a crezut în mine și m‑a susținut necondiționat din primul minut, lucru pentru care nu am cum să‑i mulțumesc destul vreodată; deși am încercat să o fac, ori de câte ori am avut ocazia, în ciuda autocenzurii induse sistematic de oroarea de patetism. N‑au trecut decât aproape douăzeci și cinci de ani de atunci, dar scena asta de la interviu mi se pare de acum douăzeci și cinci de vieți. Aterizată de pe Lună cum eram, nici n‑am știut cine mă susținea, cine era acest Vintilă Mihăilescu, pentru care veniseră toți ceilalți candidați la Master. Nu citeam nici măcar Dilema, deși o văzusem săptămânal în casa de arhitecți a unei bune prietene din București.

Și când spun „susținut necondiționat”, imaginați‑vă că, în naivitatea mea, am zis la interviul respectiv, repet, pentru un master de antropologie, ceva foarte Miss Cluj, de genul mi‑aș dori să am de‑a face cu cât mai multe și diverse culturi, să le întâlnesc, dacă se poate, și să le înțeleg; pe toate. S‑a râs în sală, în afară de Vintilă, care mi‑a răspuns senin: Dacă asta vrei, asta îți dorim să poți!

Scria el undeva despre mine că mi‑am „început parcursul de antropologă narând experiențele întâlnirii cu Marocul” și avea, evident, dreptate. Dar poate tocmai datorită acestor experiențe, primul an de Master a fost complicat. Urgența să înțeleg era atât de mare, încât nimic nu mă putea alina, iar la antropologie îți trebuie foarte multă răbdare. Vintilă era mai mult decât omul potrivit la locul potrivit să mă ajute și pentru background‑ul lui de psiholog. A fost răbdător cu șocul meu cultural, însă asta nu înseamnă că nu m‑a corectat, chiar de la unul dintre primele seminarii, când am adus în discuție Marocul – am ieșit de‑acolo țăndări. În urma afirmațiilor mele, Vintilă mi‑a spus, în fața clasei, Te‑ai dus degeaba, n‑ai înțeles nimic.

Așa că m‑am pus cu burta serios pe înțeles. Cred că nu mai muncisem, citisem și scrisesem în toată viață mea la un loc atât de mult, cu atâta pasiune ca pentru masterul ăla. La unul dintre primele eseuri, Vintilă mi‑a justificat nota – pentru care mă amărâsem atât de tare, încât îi scrisesem un mail – într‑un răspuns care suna așa:

Draga Raluca,

Sunt multe „nespuse” în spusele tale. Stau de o jumătate de oră și mă gândesc cum să‑ți răspund, dar am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să stăm de vorbă.

Lucrarea ta mi‑a plăcut de‑a dreptul mult. Este vie… chiar dacă nu este cea mai „bună” după criterii strict academice, adică ușor pedante. Aluzia la „rigurozitate” este o mică malițiozitate pe care trebuie să ți‑o explic pe îndelete și care se referă, în esență, la acest raport între „viu” și „bun”, care a fost și rămâne pentru mine marea problemă. Dar despre toate astea și multe altele la o bere…

Vintilă

Mergeam la bere aproape după fiecare curs sau seminar cu dânsul (bine, se bea și se fuma și în timpul cursului, ceea ce mi se părea atât de cool); discutam absolut orice, era clar că ne susține și încurajează nu numai în deambulările din jurul acestei discipline (mă refer aici inclusiv la un soi de disciplină fizică și mentală) care este antropologia, ci în absolut orice, libertatea era totală, cum poate n‑o avusesem niciodată, cu niciun „adult”; cu toate astea aveam foarte multe rețineri. Și senzația aia continuă că, orice spun, îl dezamăgesc, că mi‑a dat credit degeaba.

Pe la sfârșitul primului semestru am avut chiar un moment în care am vrut să renunț la master. Un alt mentor căruia nu‑i voi putea mulțumi destul, Liviu Chelcea, cu care tocmai începeam un curs, m‑a convins să rămân, dar asta e o altă poveste. Abia în timpul terenului din vară, de la Rovinari, după un an universitar de dat cu capul de toți pereții, am înțeles.

© Teodora Maftei – Viaţa te obligă, Pandora M/Trei, 2016

repetiție pentru serbare

Am regăsit în atâtea texte ale actualilor sau foștilor studenți ce a însemnat primul teren cu Vintilă, încât am ezitat o vreme până să decid să mai vorbesc și eu despre asta. Pe scurt, senzația a fost că până atunci făcusem un fel de repetiție pentru serbare, abia pe teren am trecut printr‑un fel de botezul focului, ça passe ou ça casse. După Rovinari, doar vreo câțiva am și terminat Masterul ăla cu acte în regulă.

Am fost pe atâtea terenuri antropologice de atunci încoace, în România și în alte țări, cu alți profesori, cu diferiți colegi, singură sau în calitate de coordonatoare la rândul meu, dar niciodată nu cred c‑am mai trecut prin starea aia aproape de nebunie trăită la și după Rovinari. Țin minte că la întoarcerea în București m‑am certat cu fratele meu și prietena lui, am plecat pur și simplu de‑acasă trântind ușa, mi‑au spus că mă sălbăticisem dracu’ la minerii ăia; probabil își imaginau un Germinal varianta mileniul III, asta și pentru că nu știam să explic nici ce mi se întâmplase, nici ce simțeam, știam doar că fusese epifania de care avusesem nevoie, înțelegerea după care tânjeam. Da, fix asta e treaba mea pe lume. Cât de puțini oameni au șansa asta.

Este foarte greu, mai ales pentru un introvertit, să se bage în seamă așa, aleatoriu, cu oamenii, să‑i câștige de partea lui din prima, să‑i facă să se destindă și să‑și livreze viețile. Dar văzându‑l pe Vintilă, senzația era de wow, deci așa se face! Avea o răbdare uriașă, cu mine, cu noi toți. Nu m‑a repezit niciodată, deși de fiecare dată când a fost cazul m‑a taxat la discuțiile de după; avea un stil usturător de a o face, tocmai pentru că era lipsit de răutate și cumva de seriozitate/ duritate, nu‑i făcea plăcere să facă treaba asta, dar era în fișa postului de mentor.

Din anul II de master am plecat la Bruxelles, apoi tot mai departe; dar lucrul ăsta, în loc să ne îndepărteze, parcă ne‑a apropiat și mai mult. Odată m‑am dus să‑l văd la Paris, am luat autobuzul, am vorbit cu el vreo două ore și seara eram înapoi la Bruxelles. Nu știu să fi fost revenire în România fără întâlnire cu Vintilă, și asta nu doar cât mi‑a fost co‑coordonator al tezei de doctorat. Apropo, la susținerea tezei de la Bruxelles parcă el a apărat‑o mai aprig ca mine sau m‑a apărat pe mine de un rit de trecere poate mai puțin cunoscut – susținerea privată, doar tu cu juriul, în care se cam șterge cu tine pe jos; abia la cea publică primești și laude (dacă e cazul).

Între dățile când ne vedeam, vorbeam la telefon sau pe mail, mailuri pe care le‑am luat la rând pe 24 martie 2020, la priveghiul lui, organizat online din cauza lockdownului pandemic, după fix unsprezece ani, aproape la minut, de la susținerea tezei mele de doctorat. Am ales atunci să le fac publice pe câteva dintre cele telegrafice pe care le trimitea uneori:

„Sună și voi răspunde!
V.”

„Păi ăsta a fost cadou de ziua ta, nu ți‑ai dat seama? Iar cadourile nu se refuză niciodată!
V.”

„Imaginea citind comentariile a fost următoarea: doi zoologi de provincie care dau peste un gândac care nu se potrivește cu nicio rubrică din clasorul lor, drept care decid că nu există…
Be happy,
V.”

„Ce înțeleg eu e că dacă nu mai e la modă să fii la modă, eu, care nu am fost niciodată la modă, am devenit la modă! E corect?
V.”

„Generation envy? Am trăit să o aud și pe asta…
V.”

„Pot să‑ți spun de pe acum că nu mai e nimic de modificat, căci altfel scrii altă carte!
V.”

„M‑am mai gândit: o altă versiune a întrebării ar fi aceasta
DE UNDE PLECĂM NOI, DOMNULE?…
V.”

De când l‑am cunoscut și până a plecat a fost alături de mine, mereu de partea mea, mereu disponibil, indiferent unde m‑am fluturat prin lume, la ce oră din zi sau din noapte l‑am sunat sau i‑am scris. M‑a încurajat, împreună cu Ana, la dânșii acasă, înainte de a pleca la Tokio, probabil cea mai mare încercare din viața mea de antropolog de până atunci. Dar ceea ce este mai important e, poate, cum m‑a înțeles când m‑am întors de‑acolo.

Eram la București pentru o conferință, la nici două luni după primul an petrecut în Japonia. Seara ne‑am adunat mai mulți la Clubul Țăranului. Am ieșit singură pe terasă și nici nu știu când s‑a apropiat Vintilă și mi‑a zis ce faci tu acolo, joci table pe telefon? Se pare că asta făceam, nici nu‑mi dădusem seama, întreaga perioadă e învăluită în ceață; dar țin minte că mi s‑a părut atât de ciclic cum stăteam acolo, cu el, mai bine de un deceniu de la primul meu mare șoc cultural de anvergură, încercând să‑l procesez pe altul, de pe alt continent. Și i‑am zis Dom’ Profesor, tot degeaba m‑am dus, tot nimic n‑am înțeles.

Mi‑a răspuns, cu cea mai mare delicatețe și blândețe din lume, că încă nu mi s‑a întors sufletul înapoi. După care mi‑a zis te duci frumos și te culci, dar te culci, nu‑mi faci vreo tâmpenie. De unde mi‑am dat seama că, în câteva minute, înțelesese perfect gravitatea situației. Și mâine dimineață vii la micul dejun.

Ha. Vintilă didn’t do mic‑dejun. Vintilă did bere. Dar era atât de îngrijorat pentru mine, încât m‑a chemat la prima oră. Ne‑a prins ora berii oricum, pentru că i‑am povestit de‑a fir a păr tot. Și mi‑a zis Păi, cum n‑ai înțeles? Uite, ai înțeles, că tocmai mi‑ai explicat, așa și scrii, exact așa cum mi‑ai povestit mie. Păi da, Dom’ Profesor, da’ aia nu e carte de antropologie…, am zis eu amărâtă, iar el a zâmbit ca atunci la interviu: Nobody’s perfect.