Ana-Maria MURARIU

E o zi obișnuită.

Ora 4:50. Vibrațiile telefonului îți aduc aminte că trebuie să o iei de la capăt indiferent de câtă durere vibrează în trupul tău. E un concurs absurd între vibrațiile alarmei și furnicăturile de pe șira spinării. Nu câștigă nimeni.

5:25. Cobori scările și te îndrepți spre stația de tramvai. Asculți trilul unei păsări și aștepți să se trezească soarele. Nuanțe de roșu colorează întunericul nopții târzii, dându‑ți impresia că va fi o zi bună. Apoi îți amintești că, uneori, la școală e ca într‑un război: tu împotriva indiferenței, tu împotriva sistemului, tu împotriva ta… Pentru că, oricât ne‑ar plăcea să ne mințim, la școală nu e întotdeauna roz. De cele mai multe ori e un gri spălăcit, care te face să te îndoiești de propria persoană, de propriile capacități, de propria bunătate.

Sunt zile luminoase în care te simți învingător pentru că ai reușit să ajuți un copil să învețe să recunoască cinci litere (deși copilul e la gimnaziu); în care te simți util pentru că ai reușit să convingi o clasă că notele nu contează atât de mult (da, este o reușită!); în care plângi de emoție pentru că acel copil cu probleme de comportament (cu care te chinui de un an și jumătate) îți aduce o ciocolată amară, cu aromă de portocale, doar ca să nu uiți că ai fost copil. Sunt zile ca acestea, care te fac să uiți de grijile lumești și care îți dau putere să mergi mai departe.

Și sunt zile reci, dureroase, care te fac să te simți prizonierul propriei empatii. Zile în care indiferența unor elevi este atât de nocivă încât uiți că nu e de datoria ta să‑i salvezi pe cei care nu vor să fie salvați. Această indiferență e ca un cancer – te omoară încet. Provoacă furie față de propria persoană – dacă nu faci destul pentru copii? Dacă vei eșua din nou? Dacă și dacă și dacă… Atâtea întrebări inutile care distrug lumina interioară și care sălășluiesc în suflet ca niște viermi. Te macină pe interior, deși n‑ar trebui să simți astfel de lucruri. Deși ar trebui să nu te plângi și să faci tot posibilul să îi ajuți pe copii – cu riscul de a pierde anumite bătălii.

6:20. Urmează un drum de aproape o oră până în orășelul Târgu Frumos, apoi încă 10‑15 minute până în satul Cristești, un locșor ferit de aglomerația urbană, unde mirosul de fum te cuprinde de la primele ore ale dimineții. Te‑ai obișnuit cu naveta, dar nu și cu majorările constante ale biletelor de autobuz. Înțelegi că prețurile cresc peste tot, dar un pui de revoltă tot se naște în adâncul creierului tău. Faci iar calcule matematice ca să afli cât mai adaugi, lunar, la suma de aproape 1.000 de lei ce „migrează” pe banii de bilete.

Îți aduci aminte de cât de des ți s‑a spus să te transferi mai aproape de casă (dar unde e, de fapt, acest acasă când sufletul ți‑e împărțit în atâtea bucăți?), că naveta e o pierdere de timp și că te irosești. Mereu ai fost indignată de aceste aluzii, întrucât n‑ai simțit niciodată că te ofilești printre copii. Dimpotrivă, unii copii au atât de multă lumină încât începi să înflorești. Și dacă te usuci de la atâta oboseală, vine un copil de clasa a treia, te strânge în brațe și petalele revin la viață.

Da, naveta devine motiv de oboseală, de frică, de stres, dar niciodată pierdere de vreme. Pentru că timpul este tot al tău. Trebuie doar să‑l ții bine în pumni și să nu lași piticul timpului să te păcălească așa cum a păcălit boierii (aluzie la un basm de‑al lui Vladimir Colin, Povestea ceasului fără inimă).

Poți alege să te plângi că ți se fură minute prețioase din viață sau poți alege să te bucuri de răsăritul soarelui, de cântecul păsărilor, de valsul ramurilor în bătaia vântului, de ploaia răcoroasă sau de gerul năprasnic care aduce aminte de iernile copilăriei. Poți alege să urmărești fuga razelor de soare după autobuz sau să asculți muzica veche de la radio. Sunt o infinitate de posibilități ce nu implică dispozitive electronice, acești balauri moderni care par a fi mai periculoși decât zmeii cu care s‑a luptat Greuceanu. Alegerea îți aparține – prizonierul tehnologiei sau hoinarul unei vieți haotice?

În plus, a fi pasager oferă și privilegiul de a lectura. În ultimele luni, singurele momente când ai avut răgaz de a citi o carte (pentru copii, bineînțeles – riscul meseriei), au fost cele 50‑60 de minute petrecute pe scaunul unui autobuz bătrân. Pentru tine, aceste minute reprezintă o oportunitate de a evada. De a te refugia în lumi imaginare, unde nu te întreabă nimeni dacă mai poți, dacă ai terminat raportul X sau dacă ai terminat temele de la cursurile de formare. Ai descoperit autori noi și lumi ingenioase pe care acum le poți împărtăși cu copiii – pentru că, da, se mai citește. Încă mai există copii dornici să devoreze cărți. Trebuie doar să știi cum să‑i atragi în mrejele cuvintelor. Să‑i ademenești cu o carte magică, iar apoi vor continua singuri aventurile pe tărâmurile nemărginite din spatele coperților.

Bineînțeles, să creezi o bibliotecă la școală nu este ușor, dar nici imposibil. Există bibliotecă comunală, dar majoritatea elevilor nu pot ajunge acolo din cauza distanței. O mare parte din copii vin dintr‑un sătuc unde nu există mijloc de transport în comun, ajungând la școală cu microbuzul școlar – o întreagă aventură!

Revenind la biblioteca din cadrul școlii, eforturile de a o întemeia au dat roade chiar în decembrie 2025. Nu e o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului, dar există câte o mini‑bibliotecă în fiecare sală de clasă, ceea ce este mai mult decât suficient în acest moment. Te‑ai străduit să câștigi o sumă de bani pentru a achiziționa cărți, și, spre mirarea ta, ai reușit! Ai reușit să oferi școlii ceea ce nu ai avut în copilărie: rafturi cu cărți ale căror coperți par a fi umplutura unui tort imens cu glazură de creativitate. Păstrezi acea zi cu sfințenie în borcănașul cu amintiri, ca să nu uiți că ai lăsat o urmă în școală și că, dacă vei fi nevoită să pleci, vor rămâne cărțile ca mărturie că ai fost acolo, că ai încercat să faci o schimbare.

7:15. Alergi după autobuzul care te duce în sat și râzi în sinea ta că iar ești silită să faci sport – e greu să alergi șchiopătând, dar nu vede nimeni. Același șofer răbdător, care te așteaptă trei‑cinci minute cu toate că ar putea avea întârziere. Te respectă și începe să povestească amintiri din tinerețe. Lângă tine stă o colegă educatoare, care îți zâmbește atât de senin încât uiți că urmează o zi lungă de luptat împotriva indiferenței și a deznădejdii. Cele 15 minute de călătorie până în sat sunt ca o cană de ceai de mentă băută seara – oferă liniște și îți dau putere să zâmbești când lumea din interior se prăbușește.

7:30. Te lovește aerul proaspăt de țară. Un buchet de raze de soare îți mângâie părul. Un cățel jucăuș se gudură pe lângă picioarele tale și așteaptă afecțiune. Mâncare nu ai – în geantă stau două mere și două banane pentru doi copii care, uneori, nu au posibilitatea să vină cu pachețel de acasă. E tot ce poți face pentru ei – fără să știe, că așa e mai bine.

Școala e primitoare, călduroasă, spațioasă. Un dar neprețuit pentru copii. Din fericire, corpul nou de școală a fost deschis la începutul lunii octombrie 2025, iar copiii au parte de condiții mai bune. Anul școlar trecut a fost diferit, poate chiar mai provocator din punctul de vedere al navetei. Două clase din Cristești făceau naveta spre structura-mamă, de la Brăești, din cauza lipsei de spațiu din școala cea veche. La Brăești iernile sunt grele, friguroase și îți testează rezistența. Dacă ai o greutate sub 45 de kilograme, frigul te înghite și te mestecă în dinți – dar să nu ne plângem, că nu despre asta e vorba. A fost un an de „du‑te‑vino” – în fiecare zi coborai de la Brăești la Cristești pentru a‑ți ține orele de limba și literatura română – uneori pe jos, alteori cu mașina. Îți plăceau zilele când mergeai pe jos (nu cred că sunt mai mult de doi kilometri), întrucât puteai admira transformările naturii de‑a lungul celor patru anotimpuri. Ții minte o zi de iarnă geroasă, când câmpul era acoperit de o mantie albă de gheață ce se completa cu albul cerului. Era o complementaritate unică între cer și pământ – o pace și o liniște atât de adâncă încât te‑ai simțit singurul om de pe pământ.

Acum nu mai faci acest drum pe jos și îți pare rău că pierzi spectacolul naturii, dar te bucuri că elevii au căldură și, cel mai important, au băi în interior! E mai mult spațiu, dar și mai multă responsabilitate. E tehnologie, dar prea puțină conștientizare că instrumentele digitale pot fi o piedică în ceea ce privește dezvoltarea cognitivă a unui copil. Copilul are deja formată, în cele mai multe cazuri, o dependență față de telefon care te îngrozește și care te face să te întrebi dacă poți lupta contra acestei forțe invizibile.

7:45. Mergi la copii. Ți‑a fost dor de ei. Aceștia îți povestesc tot soiul de năzbâtii din copilărie sau din trecutul apropiat. Îți arată ce mâncare și‑au pregătit acasă și râd. Te întreabă dacă ești bine – nu le răspunzi niciodată. Aceeași elevă de clasa a cincea scoate o carte din ghiozdan și citește – e primul volum din Harry Potter. I‑ai cumpărat‑o cu mare drag – acum aștepți să ajungă și volumul al doilea. Când i‑ai spus că i l‑ai comandat, s‑a luminat la față și ți‑a mulțumit – e tot ce ai nevoie ca să ai o zi bună, nu‑i așa?

8:00. Clasa a VIII‑a. Un război obositor cu indiferența și cu dezinteresul față de propriul viitor. Tu știi că acești copii pot mai mult decât oferă deja, dar nu știi de ce refuză să vadă și ei asta. Tu știi că ai avut ore fructuoase de literatură. Că le place teatrul. Că înțeleg poezia dacă își folosesc inima, nu creierul – da, uneori e nevoie de inimă ca să simți poezia. Tu știi că în mintea lor înmuguresc idei foarte bune, dar nu le poți face să înflorească. Tu știi că orice elev ar trebui să aibă o șansă la o viață mai bună, dar ei nu vor să accepte această șansă. Tu crezi în fiecare elev, dar, din păcate, ei nu cred în tine – sau e doar o impresie. Te‑ai luptat pentru ei. Te‑ai revoltat în sinea ta pentru ei. Ai încercat să le oferi încredere, dar s‑a transformat în scrum. Te doare indiferența lor – și nu există antibiotic care să anihileze această durere. Astfel de generații sunt greu de format, greu de convins că viața nu înseamnă doar mașini, bani și TikTok. Dar nu renunți. Nu renunți cu toate că inima șchiopătează din ce în ce mai tare. Spui că nu îți mai pasă, dar tot te gândești la soluții care să‑i scoată din groapă. Clasa a VIII‑a – o clasă care ar putea străluci, dar care refuză să iasă din întuneric. Sunt câteva steluțe ce se chinuie să sclipească – acest lucru te bucură, te motivează să nu renunți. Dar cu „regii Crypto” ce faci? Cum îi vei vindeca de nepăsare?

E un război cu propria persoană – să renunți sau să nu renunți? Nici nu vrei să știi răspunsul la întrebare. Rămâi acolo, explici de nenumărate ori diferența dintre „valorificare” și „ilustrare” și speri că la sfârșitul anului nu vei fi iarăși ferfenițită de părinți că spui adevărul – pentru că se întâmplă și asta. Adevărul doare, iar adulții nu știu să‑l accepte. E mai ușor să dai vina pe profesor decât să ajuți copilul să fie bine. Nu negi, e și vina profesorului. Poate nu știe să fie cel mai bun profesor, dar măcar încearcă să fie corect. Pentru că, indiferent de cât de rea spun unii că ești, măcar ai rămas corectă până la capăt.

Clasa a VIII‑a. O clasă pe care o iubești în felul tău, dar care, probabil, te urăște la fel de mult pentru că vrei mai mult decât note. Pentru că vrei să fie oameni. Pentru că vrei să aibă un viitor în care sărăcia să nu colcăie prin buzunare.

8:50. Prima pauză a unei zile din săptămână. De cele mai multe ori pauza devine timp de corectat teme sau de dat indicații. Apoi, ca de obicei, „patrulezi” pe holuri ca să te asiguri că nu se vor întâmpla incidente neplăcute. Ți se spunea „Gardianul holurilor”, așa mărturisește un proaspăt elev de clasa a V‑a pe care, aparent, l‑ai speriat, deoarece voiai (și vrei) să fie ordine și disciplină pe hol – fără îmbrânceli (care pentru copii sunt o joacă, din păcate), fără jigniri, fără alergat pe scări și lista continuă. De asemenea, ți se spune că ești rea. Accepți acest apelativ fără să te afecteze prea mult. Nu ești rea, ci doar foarte severă, dar asta nu înseamnă că nu iubești copiii. Există mai multe moduri de a‑ți arăta afecțiunea. Chiar dacă asta implică și duritate. „Vine doamna!”, exclamă copiii pe holuri și fug în clasă, în bănci. Este frică? Este respect? Încă nu ai aflat și nici nu cred că vrei să afli.

9:00. Clasa a V‑a. Fantasticii, cum îi numește doamna – fiecare clasă are o „etichetă” (nu găsesc alt cuvânt!) reprezentativă. A VIII‑a sunt campionii – le place să joace fotbal și chiar se pricep! A VII‑a sunt șturlubaticii – știm noi de ce, știe și măgărușul de pe afișul ușii. Iar a VI‑a sunt eroii creativității – pentru că imaginația lor e atât de bogată încât ar putea hrăni un sat întreg de oameni cu mintea golită.

Clasa a V‑a. Prima generație de copii pe care doamna trebuie să‑i formeze în calitate de profesor diriginte. Primul an în care ai realizat că erai un soi de diriginte sub acoperire și anul trecut – dar nu este relevant. Copiii aceștia fantastici au atât de multe povești adunate în buzunarul de la inimă și abia așteaptă să le împărtășească cu tine. Tu îi asculți, zâmbești, râzi și te gândești ce bine era pe vremea când erai copil. Aici e mai bine. Indiferența nu și‑a făcut încă apariția. Există dorința de a cunoaște cât mai multe lucruri, de a descoperi noi lumi și de a demonstra că a învăța nu înseamnă a memora, ci a utiliza noțiunile teoretice în practică, în viața de zi cu zi. Întrebări referitoare la rostul gramaticii și al semanticii auzi încontinuu când ești profesor. De aceea, trebuie să răspunzi cu măiestrie, să fii convingător. Să dai exemple de situații concrete când acordul gramatical a ajutat pe cineva. Cu toate acestea, cel mai bun răspuns este dobândirea răbdării, o virtute pe care o pierdem din vedere de prea multe ori (copiii deja repetă spusele doamnei: „Răbdarea este o virtute”). Dacă un copil are răbdare să învețe la școală felurite noțiuni, va avea răbdare și în viață. Dacă se va ridica cu toate că s‑a împiedicat de nenumărate ori, va învăța că succesul necesită multe eșecuri. Dacă un copil conștientizează că notele nu reprezintă valoarea unui elev, va reuși să‑și depășească limitele și să prospere.

Și aici se ajunge la chestiunea notelor din catalog, care nu ajută toți copiii să evolueze. Frica de a primi o notă mică devine blocaj emoțional. Frica constantă că nu ești perfect te transformă într‑un elev care uită să fie copil. Notele sunt, uneori, un stres prea mare pentru elevi, iar alteori devin o armă împotriva obrăzniciei sau a impertinenței. Notele nu ar trebui să fie atât de nocive, ci ar trebui să fie constructive.

Vezi elevi inteligenți, foarte inteligenți care clachează din cauza unei note proaste la o materie. Se comportă de parcă s‑a sfârșit universul și nu înțelegi de ce s‑a ajuns aici. Le explici de nenumărate ori că notele nu contează cu adevărat. Că inteligența nu constă în 10 pe linie. Că a fi neatent nu e o tragedie, ci o normalitate. Că a pune întrebări nu este greșit, ci firesc. Repeți la nesfârșit aceste lucruri, însă nu este de ajuns.

Vezi copii cărora le este frică de ce vor spune părinții acasă când vor vedea notele și te întrebi dacă este sănătos sau nu. Până la urmă, sistemul promovează această concepție: note mari = performanță, note mici = analfabetism funcțional. Termeni pompoși, dar nu coboară niciunul cu picioarele pe pământ ca să observe hăul dintre școlile urbane și școlile rurale, unde încă există copii săraci, abandonați sau nevoiți să muncească din copilărie pentru a se întreține. Se fac statistici după simulări, după examene și se evidențiază părțile proaste din educație, dar nu vrea nimeni să accentueze faptul că o educație de calitate are nevoie de mai multe „sfori” decât un profesor. Insistăm pe faptul că rata de analfabetism funcțional crește, dar nu facem nimic pentru a o diminua, ceea ce ridică multe semne de întrebare.

Și, cu toate aceste părți „întunecate” din sistem, există clase de elevi, din mediul rural, care se chinuie să învețe. Care se luptă pentru un viitor mai bun. Care se sprijină unul pe celălalt pentru a nu rămâne în urmă. Există elevi de la care înveți să fii puternic. Elevi de la care – și pentru care – nu renunți. Pentru că au nevoie de tine. De încrederea ta. De cuvintele tale. Nu renunți pentru că, în fond, și tu ai nevoie de ei.

Ai nevoie de lumina lor. De sinceritatea și gingășia lor. Ai nevoie să îi vezi stând concentrați cu nasul într‑o carte. Ai nevoie de elevii tăi fantastici ca de oxigen.

10:00. Urmează două ore cu clasa a VII‑a. Apoi încă două ore de remediale de la 14 la 16. Patru ore în care încerci să nu devii plictisitoare și în care te străduiești să‑i implici pe toți, indiferent de nivelul de învățare. Uneori îți iese, alteori nu. Important este că se văd și progrese. Cu timpul ai reușit să‑ți câștigi respectul și ai diminuat tensiunea din clasă. Îți place să crezi că vei reuși să‑i salvezi pe toți, dar în sinea ta știi că e o minciună. La un moment dat, ei trebuie să aleagă drumul pe care vor merge, nu tu. Până atunci, faci eforturi să‑i atragi în mrejele literaturii. Gramatica e prea monstruoasă pentru unii, dar literatura e ca o înghețată pe băț – cui nu‑i place?

Când ați studiat împreună Povestea lui Harap‑Alb, te‑ai simțit un adevărat erou. De ce? Pentru că ai reușit să convingi niște elevi aproape indiferenți să citească un text care, să fim sinceri, e destul de bătrân. Misiune îndeplinită, dacă am fi într‑un basm. Mai mult, acești elevi erau fascinați de cei cinci ciudați creați de Creangă și au început să coreleze viața reală cu viața de basm a lui Harap‑Alb. Astfel, examenul ce bate la ușă a devenit Spânul ce trebuie învins, iar prietenii au devenit familia, prietenii, profesorii, dar și încrederea în propriile forțe. Le repeți mereu că Harap‑Alb este un reper, un model. Așa naiv și fricos, tot a reușit să ajungă împărat, pentru că nu a renunțat – și tu, în sinea ta, speri să nu renunțe nici ei.

Știi că până și elevii cu rezultate mai puțin bune au calități și talente. Ai văzut aceste lucruri la activitățile extrașcolare și extracurriculare. Ai văzut un băiat aproape corigent cum s‑a rupt de realitate pentru a da viață unei poezii folosind tehnica Blackout poetry. Ai văzut un elev care ți‑a spus că nu va mai citi nicio carte, acum vine la tine și îți cere o recomandare. Același elev are mai puține probleme la citire – este un progres! Ai văzut o fetiță cu probleme mari de citire și scriere cum se luptă să iasă din buruieni pentru a ajunge pe câmpie. A muncit, a cerut ajutor și a învățat să învețe pentru ea, nu pentru altcineva. Ai văzut binele din acești copii, pentru că refuzi să vezi răul.

12:00. Clasa a VI‑a. O oază de creativitate în deșertul Internetului. Oboseala nu are sorți de izbândă când vine vorba de a gândi o activitate literară. Când lași un copil să‑și folosească imaginația, rezultă momente memorabile pe care ai vrea să le retrăiești la nesfârșit. E greu de comprimat un episod din viața unui profesor, mai ales când năvălesc peste tine amintiri peste amintiri. Acum îți vine în minte ziua când elevii clasei a VI‑a s‑au transformat în Eminescu și Creangă. Te‑au rugat să îi filmezi ca să aibă amintire și ai urmărit fascinată reprezentațiile acestora – majoritatea fiind improvizații! Te‑ai teleportat într‑o lume îndepărtată de ură, de moarte și de nedreptate. Ai pășit, alături de copii, pe covorul inocenței și ai rămas acolo timp de o oră. Mai mult decât atât, la final elevii te‑au rugat să devii Creangă. S‑au așezat în băncuțe, se prefăceau că lucrează ceva și ai început să le cânți. Era o liniște ca în Rai. O liniște pură care te mângâie și acum. Apoi ai ieșit afară și te‑ai transformat în domnul învățător. Se abțineau să nu râdă de tine. Tu te abțineai să nu râzi de caraghioslâcurile tale. Era bucurie. Și cea mai mare bucurie era că până și acel elev răzvrătit a participat la activitate, vrând să fie apreciat ca toți ceilalți. Acest elev te „provoacă” de foarte multe ori. Te face să plângi, să râzi, să devii mânioasă pe propria persoană și tot nu renunți la el. Pentru că dedesubtul carapacei de oțel și de indiferență se ascunde un copil neînțeles.

La fel cum și tu ești un profesor neînțeles. Pentru că nu‑ți pasă de note, ci de viața copilului. Pentru că nu renunți la cei care renunță. Pentru că ești tu. Iar tu ești Ana. Un om mic, care primește cuvinte prea mari de la elevi.

E ora 18:00 când ajungi acasă și te așezi pe scaun, la bucătărie, ca să iei „prânzul”. Te gândești la ziua care a trecut și speri că ai făcut ceva folositor pentru cineva. Te așteaptă teme de corectat și fișe de întocmit. Rapoartele pot să mai aștepte.

Și apoi te gândești că elevii sunt o parte din sufletul tău. Și nu vrei să‑i pierzi. Drept pentru care nu te‑ai gândit niciodată să renunți la a fi profesoară. Chiar dacă postul tău începe să devină instabil, rămâi optimistă și speri că nu te va lua nimeni de lângă copii. Speri că vei reuși să nu‑i dezamăgești. Încerci să nu te lași descurajată de scăderea numărului de copii din școli, de reputația proastă pe care ne‑o creează publicul, de așteptările absurde ale părinților. Încerci să fii om înainte de a fi profesor și lupți pentru copil, nu pentru cifrele din salariu. Chiar dacă naveta e costisitoare, chiar dacă durerile devin din ce în ce mai insuportabile, rămâi acolo. Pentru ei.

Pentru că dacă n‑ai reușit să devii pompier pentru a salva vieți, măcar poți stinge indiferența copiilor cu puțină încredere și să le deschizi o ușiță spre un viitor mai bun.