Crina BUD

De ce faci o meserie aproape timp de treizeci de ani, în trei țări și trei limbi diferite și încă nu aștepți – cel puțin nu cu disperare – pensia?

Bine plătită nu e, deci e vocațională? Ori dă dependență? Ori, din contră, dă libertate? Că vine cu responsabilitate e de la sine înțeles, dar ce te face să o asumi? Oarece urme de vocație, măcar precum posibilitatea urmelor de lapte în produsele vegane, tot trebuie să fie. Pur și simplu pentru că a fi profesor presupune o prezență publică, o intrare în comunicare, în fața elevilor ori a studenților, mai mult sau mai puțin conștient, ești în reprezentare și foarte adesea sub presiune. Provocările sunt constante, iar soluțiile nu sunt întotdeauna evidente.

Sistemele politice și crizele economice ale multor țări se poticnesc adesea în educație pe care de o manieră și obsesivă și compulsivă vor a o reforma, deforma, spre a o eficientiza. În niciuna din cele trei țări în care am predat (România, Canada, Franța) deciziile economice nu sunt favorabile învățământului. În Canada, posturile permanente în universități au devenit tot mai rare și mai greu de obținut, aruncând nenumărate cariere în provizoratul epuizant al contractelor pe un an, doi, trei, apoi provincia Ontario a redus bursele pentru studenți, tot ea a decis să reducă drastic numărul studenților internaționali, ținând isonul Quebecului care a săltat spectaculos taxele de școlarizare pentru cei care ar vrea să studieze în engleză etc.

În Franța, prea multele guverne ale ultimilor ani nu ezită să crească taxele pentru studenții internaționali ori să reducă finanțarea învățământului. Spasmele eternelor tranziții românești le cunoaștem cu toții. Dacă este ceva care dă mai multă speranță pentru această meserie în Canada și în Franța decât în România, acel ceva este solidaritatea. În primul rând, sindicatele sunt puternice și extrem de active și reactive. Mare mi‑a fost mirarea în 2018 când colegii contractuali de la Universitatea York au intrat în grevă, iar colegii care au posturi permanente, reprezentați de un sindicat distinct, deși nimic nu‑i obliga, i‑au susținut complet inclusiv prin prezența pe liniile de pichetare, pe durata a nu mai puțin de 143 de zile! La Paris primele mirări au venit în fața porților blocate ale universității cu ocazia unor manifestări ale unor organizații studențești care luau atitudine față de actualitatea socială sau politică. În multe cazuri, profesorii sunt solidari cu studenții, universitatea nu e o fortăreață, ci un loc de dezbatere, ea nu se definește (doar) printr‑un cuvânt găunos ca excelența, ci cultivă exigența; cea academică, dar și cea socială. Poate sunt doar norocoasă, dar la Sorbonne Nouvelle există o colegialitate, o susținere reciprocă pentru mici și mari proiecte pe care nu am cunoscut‑o în altă parte și pentru care nu pot fi decât recunoscătoare. Solidaritatea despre care vorbesc aici vine dintr‑o conștiință a importanței profesiei de profesor, dintr‑un efort de a promova valori comune percepute ca mult mai importante decât ego‑urile cutărui/ cutărei cercetător/ cercetătoare.

Senzația mea este că trăim vremuri în care solidar în numele unor principii poate fi salvator pentru societățile în care trăim. Disprețul anumitor politicieni pentru învățământ n‑ar trebui să ne mire foarte tare, ci doar să ne țină într‑o stare de vigilență. Ceea ce e cu adevărat îngrijorător e aversiunea pe care unii din concetățenii noștri, tineri sau părinți de tineri, o au față de școală. Personal, eu nu m‑am vindecat încă de trauma alegerilor celor mai recente din istoria României. La un birou de vot din diaspora, un domn, din start agresiv, m‑a întrebat ce meserie am și am dat singurul răspuns posibil: profesoară. Urmarea a fost că, sub privirile admirative ale prietenilor lui înfășurați în tricolor, și‑a apropiat bicepșii de bărbia mea și mi‑a spus cu un imens dispreț: „Eu îmi câștig pâinea cu brațele, nu ca voi!”. De atunci, cu o gravitate întru nimic jucată tot încerc să‑mi dau argumente pentru utilitatea acestei meserii în care cred!

Ce pot să fac pentru a avea conștiința împăcată că munca mea are un rost?

Încerc să fiu eu primul meu critic, să mă gândesc cu distanță la ce am a vrut și cum am putut sau nu să transmit după fiecare curs sau interacțiune cu studenții. Și încerc să învăț la rându‑mi ceva nou, ca să nu mi se epuizeze stocul nici de informație, nici de curiozitate. În română verbele a învăța (pe cineva ceva), a preda (cuiva ceva) au etimologii alunecoase, deci nu te ajută foarte mult în a defini precis ce ai de făcut. Dacă învățarea vine de la inițiere in vitum, în viciu adică, și dacă ea poate fi interpretată și ca inițiere în plăceri intelectuale, mie îmi convine. Văd însă munca unui profesor mai aproape de nuanțele verbului a preda, căci el presupune, cel puțin în ideal, a restitui cuiva ceva ce îi aparține, a media un fel întregire a spiritului cuiva. E deci vorba despre adăugare, nu despre tăiere. Despre eliberare, nu despre coerciție.

Ceea ce ca profesor încerc să transmit cu siguranță nu îmi aparține, căci e de dat, și prin urmare meseria asta nu‑mi conferă autoritate sau control asupra învățăceilor, ea îmi asigură contextul care permite transferul și șansa de a învăța și eu din fiecare schimb. Nu învățătura de minte, nu dezvățarea sunt obiectivele, ci modelarea, discernământul, încrederea. În meseria aceasta lucrezi cu materialul clientului, nu e niciodată pe alese! De aceea denunțam mai sus cuvântul excelență; dacă e folosit cu autenticitate, atunci el e pentru cei foarte puțini, dar educația nu are voie să fie gândită doar în funcție de ei. Și atunci, pentru a asigura o tratare corectă a oricărui subiect susceptibil de educare, poate că n‑ar strica un echivalent profesoral al cadrului moral medical reprezentat de fraza atribuită lui Hipocrate despre angajamentul de a nu face rău sau nedreptate unui pacient, oricare ar fi el. Așa cum jurământul lui Hipocrate în întregul lui aparține unui moment istoric și unei culturi, și prin urmare anumite aspecte nu‑și mai găsesc adecvarea în lumea contemporană, orice proces de educație este cultural, dar fără pivotul moral, fără respectul față de cei cu care lucrezi, pagubele pot fi enorme.

Și, pentru a nu cădea în păcatul de a da altora lecții, închei prin a mai numi un singur lucru pe care mi‑l impun: să nu fiu profesoară în afara școlii! În familie, printre prieteni, în interacțiunile de zi cu zi, n‑am nimic nici de profesat, nici de profețit.