Mircea V. CIOBANU

Natalia Hariton, Continuitate și ruptură în critica românească din Basarabia (1985-2010), colecția „Orizontul lecturii”, Editura Junimea, 2024

În prima parte a cărții, autoarea lungește vorba cu teoria. Mi se pare că o intrare ex abrupto, ar fi acutizat subiectul și intriga (titlul anunță un conflict iminent). Partea a doua a cărții, „De la critica cu tendință, la tendința estetică”, reprezintă propriu-zis istoria fenomenului: mișcările tectonice ce vor conduce la seria de rupturi. În opinia autoarei, „istoria criticii” în contextul îngust basarabean ar fi demarat în Transnistria sovietică, Basarabia interbelică (românească) nemanifestând un mare interes pentru critică (cu excepția teoriei „regionalismului cultural”). Dar a existat și o gândire critică în Basarabia, inclusiv în interbelic, ba și în primele decenii postbelice (Coroban, Vasilenco). Una cu tradiții, care vin, cel puțin, de la epoca marilor clasici și chiar de la pașoptiști (basarabeanul Alecu Russo e unul dintre pionierii domeniului). Simplu spus, Basarabia făcea parte din spațiul literaturii române, fiind în vizorul criticii panromânești (vezi prezența, fie și modestă, a basarabenilor în Istoria lui Călinescu). Și criticii care vor veni mai târziu (Mihai Cimpoi și Ion Ciocanu, de ex.) vor fi obligați să respecte cutumele criticii oficiale, dar gândirea lor (ca liant istoric) va deriva din Maiorescu și Călinescu, mai puțin (recte: deloc) din Samuil Lehtțir și I.D. Ceban.

Chinuitoarea devenire a criticii literare (autentice) în era „socialismului dezvoltat” și în contextul obligatoriu al „realismului socialist” este un adevărat calvar. Și aici desfășurătorul proiectat de autoare contează, mai ales pentru necunoscătorii fenomenului. Între nechemați și critici de vocație, slujitori fideli ai regimului și disidenți, se manifestă, ca și în cazul literaturii propriu-zise, o entitate critică evazionistă și, uneori, subversivă: critica estetică. Deloc ușor, în contextul unor teze repetate obsesiv despre necesitatea respectării principiilor „realismului socialist” și ale „internaționalismului proletar”. Nu mă pot abține de la un exemplu (din Chișinăul lui 1984, nu din Transnistria vreunul 1924), care îmi combate cumva teza din alineatul precedent: „În perioada socialismului dezvoltat internaționalismul proletar devine un criteriu fundamental la aprecierea valorilor naționale și umane, o condiție obligatorie pentru înțelegerea justă a mersului înainte al istoriei, un nesecat izvor al credinței colective în ziua de azi și în ziua de mâine” (Mihail Dolgan). Mai mult decât atât, pentru a ne convinge de justețea afirmației, criticul vine cu exemple. „Acest criteriu, continuă autoarea cărții, îi permite criticului să analizeze un șir de poezii, «care omagiază în mod direct chipul măreț și scump al Rusiei»: Rusia mea, În cinstea poporului rus de Em. Bucov, Ruslan de Andrei Lupan, Mă poartă gândul prin Rusia, Alături de Rusia prin milenii, Odă Rusiei de Petrea Cruceniuc, Vârsta înfrățirii, Frate, Nume sfânt de Petru Zadnipru, Poporului rus de Iosif Balțan, Am două mame de Petru Darienco, Întâlnire cu Rusia de Pavel Boțu ș.a.”. Și ca deducție: „Drept consecință, angajarea acestor texte conduce la „rătăcirea” spiritului critic în limitele propriei ideologii…”

un jet de sinceritate și adevăr

Consecutiv, critica autentică (Vasile Coroban, Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, iar mai târziu Andrei Țurcanu, Eugen Lungu și alții) fie va fi evazivă și, pe alocuri, subversivă; fie își va aștepta timpul oportun. Dar reminiscențele vor mai dura. Un element de ruptură îl va consemna apariția unei noi generații de critici, dar nu înainte de a urmări o abordare tranșant critică în textele exegeților care au prins și epoca totalitarismului impenetrabil. O ruptură de acest gen o consemnează Natalia Hariton în prefața lui E. Lungu la volumul lui Eugen Cioclea din 1988 Numitorul comun și postfața lui A. Țurcanu la romanul Martorul de Vasile Gârneț. „În prefața la Numitorul comun, bunăoară, Eugen Lungu notează: «Poezia lui Eugen Cioclea este – dacă vreți – un jet de sinceritate și adevăr. Ea sparge sfera unei tradiții în care sentimentul era mediat de imagini încântătoare sau metafore întortocheate. Stereotipia gândirii poetice generase o stereotipie a gândirii critice»”. În postfața romanului lui Vasile Gârneț, A. Țurcanu „semnalează că nervura polemică a romanului trebuie desprinsă deopotrivă din subiect și din narație: pe de o parte, subliniază criticul, spiritul polemic este injectat în atitudinea nonconformistă a protagonistului față de teoria «întoarcerii la izvoare», promovată de profesorul de estetică Bulgaru, iar, pe de altă parte, lupta dintre vechi și nou este mai mult decât o diferență de atitudine și vârstă, derivând dintr-o viziune narativă complexă, în care procesul de conștiință este cel care remodelează ființa din interior: «Adevărul întreg despre neamul său, la conștiința căruia ajunge prin contorsionatele și febrilele sale mărturisiri Ilarion, semnifică scoaterea acestuia din neant și egalează, de fapt, cu o geneză, care prefigurează devenirile viitoare»”.

În acest compartiment al cărții se (re-)produc rupturile și evoluțiile. O devenire a actului critic din experiența unei critici descriptive și impresioniste. Partea a treia a cărții deja nu este despre ruptură, ci un portret de grup al „noii critici”, pe câteva studii de caz: Andrei Țurcanu, Eugen Lungu, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Lucia Țurcanu.

Avem aici o generație dacă nu integral optzecistă, atunci urmând estetica optzecismului (toți, fără excepție, sunt oameni cu bune biblioteci în spate, acesta fiind blazonul generației). Oameni care au produs ruptura, fără să fie străini literaturii de bună calitate din toate timpurile (dimpotrivă, care au ținut la tradițiile estetice autentice dintotdeauna). Și, important, cu o conștiință clară că integrarea în spațiul literar panromânesc e soluția salvatoare (să nu uităm că debilismul anticritic a fost promovat de enclava separatistă, care a încercat să ne rupă de matrice): „Fiind scrupuloși, expresivi, echilibrați, bătăioși și ludici, criticii generației ʼ80 își manifestă verva speculativă și capacitatea inovatoare, demolând și construind totodată, or dinamitarea schelăriilor axiologice false orientează esteticul către o zonă a moderației. Felul în care înțeleg sincronizarea, dar, mai ales, demersul pe care-1 întreprind întru realizarea acestui proiect promit abandonarea atitudinilor tendențioase, iar, pe de cealaltă parte, înscrierea și instalarea fermă în tradiția estetică a criticii românești”.

Accentuând aspectul academic (e o cercetare, nu un articol polemic), apreciem (și) radicalismul concluziei: „În cele din urmă, ținem să apreciem că lucrarea de față nu vine ca o completare sau ca o alternativă la cercetări efectuate anterior, ci presupune un demers de clarificare a activității unui grup de critici literari, care au marcat, printr-o voință de ruptură asumată, instituirea viziunii postmoderne drept paradigmă dominantă în viața literară din Basarabia în ultimele trei-patru decenii”. O carte necesară, întâi de toate prin provocarea pe care o anunță din titlu, dar și prin urmarea metodică a parcursului sinuos al criticii dintr-un spațiu (încă) în derivă estetică. Critica (de meserie) și (mai ales) spiritul critic în Basarabia e o temă care își merită atenția, începând de la subiectul fundamental al existenței ei și până la straturile nuanțate ale autenticității și eficienței.