Ioan RĂDUCEA

Răsvan Popescu, România în derivă, Colecția „Omul și societatea contemporană”, Editura Junimea, 2025

În ciuda titlului defetist, acuzând „criza de sens” și faptul că „trăim într-o nevroză”, România în derivă de Răzvan Popescu (n. 1962, București) este o carte care ar putea să înfrângă pesimismul național, pornind nu atât de la calitatea analizei politice – deși ea se face simțită din plin – cât de la cea a dăruirii unei conștiințe întru binele obștesc.

Ca atitudine generală, impresionează faptul că se refuză dialectica, mai curând naivă, a puterii politice, așa cum este ea înțeleasă la noi: pe de o parte cetățeni care (înjură și) se supun, pe de alta factori de decizie care dispun (în nume propriu, discreționar, iresponsabil, în interes personal/ de grup etc.). Ea se transformă în relația observator (inițiat, persiflant, ajuns la sinteze de politolog) – câmp de observație (determinat de condiționări obiective și totuși agitat de un evenimențial și de personaje de regulă nedemne, grotești ori refuzând logica interesului național). De fapt, autorul ne și previne, după o cinstită autoprezentare (a făcut și el parte, cândva, din guvern, atras de către fostul său profesor, președintele Emil Constantinescu, dar s-a refugiat într-o funcție mai degrabă „tehnică” – director și vice-director al Consiliului Național al Audiovizualului –, exersându-se constant în literatură și film), că, la acest al doilea volum de publicistică (primul, 2006: Niște ciori vopsite în roșu), mai ales că a dobândit calitatea de proaspăt pensionat, intenționează o „gazetărie cu mijloace literare”.

flori retorice

Nu își propune să excludă notația diaristică (a și publicat un volum pe această formulă), trimiterea autobiografică, plăcerea de „a te amesteca printre personaje” și într-adevăr de personaje este vorba și de o lume asumată – într-un mod în fond înduioșător –, cu tot sarcasmul unor etichetări: I. I.: „aparatcik”; P. R.: „vorbea franceza și engleza cum vorbea tatăl său rusa”; G. S.: „a prins aripi și nu știe ce să facă cu ele”, V. P.: „va cădea între scaune”, pe C. A. „îl ajută verbul să nu spună nimic” etc. În pamflete viu colorate (totuși mai senine decât cele ale Tiei Șerbănescu și cu atât mai mult cu cele ale redutabilei veterane Magda Ursache), acestea se extind și la nivelul fenomenelor vizate, oferindu-ni-se și câte o proaspătă floare retorică: parafrază („sfânta mare ipocrizie” – subl. ns.); paradox („noua coaliție e tot cea veche”), cuvânt-valiză din antiteze („democratura”) etc. Asemenea elanuri ar conduce către intensa poematică argheziană însă ele se taie mereu în competența fenomenologică și mai ales în amăreala unor considerații generale, potrivite și drept sinteze concluzive: România evoluează doar „din aproape în aproape” și „cu pași înapoi” (pentru că) „nu avem motor”, „ne târâm de azi pe mâine. Și ne place așa” etc.

Evenimențialul surprins în corpusul de articole (35-40 la număr) acoperă un interval scurt, de un an-doi (2024, 2025) din viața politică românească. Satisfacția autorului, și a noastră împreună cu el, este că acest interval servește ca verificare pentru un set de idei iar, în spatele lor, pentru un set de valori care, cu un pic de curaj din partea echipajului și a (meșter) cârmaciului, ar putea să-i fixeze iarăși țării capul compas…