Radu CUCUTEANU

Gheorghe Baciu, Școlile din Palatul Mavrocordat din Iași, Editura Junimea, 2025

Bunurile culturale sunt valori care reprezintă mărturia evoluției, creativității și identității unei comunități, a unui popor sau a umanității în ansamblu. Mai simplu spus, sunt „obiectele” sau „ideile” pe care le considerăm atât de importante pentru cine suntem, încât merită protejate și transmise generațiilor viitoare. O recuperare necesară a unui asemenea bun cultural este realizată de Gheorghe Baciu prin monografia sa privind Palatul Mavrocordat din Iași. Ne aflăm în fața unei istorii care refuză discreția arhivistică și preferă să se manifeste zgomotos, aproape teatral, din tencuiala palatului. Nu este vorba doar despre o clădire cu vechime respectabilă, ci despre un organism istoric în sine, care a acumulat atât de multă putere simbolică, încât pare surprinzător că zidurile sale nu s-au fisurat sub presiunea reformelor pedagogice, regimurilor politice și ambițiilor culturale. Să ne înțelegem, cartea nu este legată de arhitectura unei clădiri, ci de arhitectura gândurilor din spatele a ceea ce este azi Colegiul Național „Mihai Eminescu”.

Volumul lui Gheorghe Baciu, Școlile din Palatul Mavrocordat din Iași, apărut la Editura Junimea în 2025, propune o lectură riguroasă și atent documentată a acestui spațiu, dar o face fără a-l mumifica academic, ci restituindu-i vitalitatea și ironia pe care doar istoria educației le poate oferi.

Palatul își revendică de la bun început un pedigree care ar intimida orice clădire publică contemporană. Familia Mavrocordat, venită din Chios și rafinată în Fanar, a practicat arta alianțelor dinastice, reușind să se integreze în elita politică românească printr-o combinație de erudiție, diplomație și oportunism. Dimitrie Mavrocordat, ctitorul palatului, pare să fi intuit înainte de vreme nu doar valoarea simbolică a arhitecturii, ci și potențialul ei multifuncțional: reședință domnească, spațiu de negociere imperială și, mai târziu, incubator educațional. Aici s-au purtat tratative ruso-otomane sub supravegherea lui Potemkin, finalizate cu Tratatul de la Iași din 1792, într-un decor ce sugerează că marile decizii geopolitice se pot lua între o cafea tare și somnolență aristocratică.

Odată cu retragerea treptată a fastului domnesc, palatul nu a intrat în declin, ci într-o formă superioară de utilitate socială: educația. Transformarea sa în Institut Academic între 1866 și 1879 marchează un moment fondator pentru învățământul privat ieșean și, implicit, românesc. Fondat de personalități precum Petru Poni, Ioan Ciurea și Neculai Culianu (matematician academician și rector al universității ieșene), institutul funcționa după reguli severe, dar nu lipsite de un rafinament pedagogic care astăzi ar fi etichetat drept elitist. Elevii erau obligați să comunice exclusiv în franceză sau germană, iar româna devenea un fel de indulgentă concesie domestică. Până și igiena era reglementată, iar viciile – în special fumatul – erau tratate ca deviații morale incompatibile cu formarea caracterului.

În acest context apare figura lui Mihai Eminescu, profesor de logică și germană, a cărui prezență pare să fi produs mai degrabă neliniște decât entuziasm în rândul elevilor. Documentele evocă un incident petrecut între el și elevi, sugerând că logica, atunci când este predată de un poet metafizic, poate deveni o probă de rezistență intelectuală. Tot aici se formează A.D. Xenopol, primul absolvent de bacalaureat al institutului, care revine ulterior ca profesor, confirmând astfel o lege nescrisă a palatului: cine intră suficient de devreme sub influența lui, nu mai scapă definitiv. Altfel spus, un spirit junimist întru totul.

Spiritul Junimii își face simțită prezența nu doar prin idei, ci și prin personaje memorabile, între care Pavel Paicu ocupă un loc aparte. Profesor original, prolific în jocuri de cuvinte considerate de contemporani mai degrabă obositoare decât savuroase, Paicu ilustrează acea categorie rară de dascăli care reușesc să fie simultan ironizați și indispensabili. Episoadele în care elevii îl provoacă verbal, iar el răspunde printr-o retragere demnă spun poate mai mult despre pedagogia epocii decât orice regulament scris.

Secolul XX aduce o nouă etapă decisivă prin instalarea Externatului Secundar de Fete „Oltea Doamna” în incinta palatului, după incendiul de la Golia din 1909. Sub conducerea Terezei Strătilescu, o figură aparte în sine și pe care Gheorghe Baciu arată că o stimează enorm, prin prisma atenției pe care i-o acordă și numărul de pagini ce îi sunt dedicate, instituția devine un model de educație feminină modernă, articulată în jurul disciplinei, sănătății fizice și formării morale. Lupta pentru un orar într-un singur schimb, pentru manuale adaptate și pentru extinderea spațiului școlar dezvăluie nu doar ambiția unei directoare, ci și dificultățile structurale ale unui sistem educațional aflat mereu la limita subfinanțării. Primele discipline au fost matematica, limba română, limba franceză, istoria, geografia, științele naturii, religia, desenul, caligrafia și lucrul manual. Totul în paradigma momentului pentru a ridica situația femeii și a o pregăti pentru viitorul societății în care se aflau.

După diverse transformări de-a lungul anilor, Externatul Secundar devine liceu, ca în 1908 să devină Școala Secundară de Fete „Oltea Doamna”. Un nume care supraviețuiește și astăzi imprimat în memoria absolvenților săi. Palatul Mavrocordat a rămas numit corpul vechi sau corpul Oltea Doamna.

Războiul și perioada postbelică supun palatul unor încercări severe. Ocuparea de către spitale militare, lipsurile materiale, apoi reformele comuniste și epurările ideologice transformă școala într-un teren de adaptare continuă. Bombardat, își schimbă structura parțial. Apar instructorii de pionieri, dispar chenarele din caiete pentru a economisi cerneala, iar solicitările către minister includ, cu o gravitate administrativă dezarmantă, portocale, lămâi și săpun. Cu toate acestea, viața culturală persistă: Viorica Cortez repetă la un pian înghețat, iar elevii joacă Gogol, demonstrând că arta supraviețuiește chiar și în cele mai birocratice condiții.

Astăzi, Palatul Mavrocordat, purtând din 1960 numele lui Mihai Eminescu și devenit colegiu național, este un veritabil palat al școlilor, un spațiu care a refuzat să devină simplu obiect de patrimoniu inert. Volumul lui Gheorghe Baciu nu este doar o sinteză istorică, ci un omagiu lucid adus magiștrilor care au crezut, uneori cu o obstinație la limita dintre absurd și comic, că educația poate continua indiferent de incendii, ocupații sau rații de citrice (a nu se rata medalioanele profesoarelor care au format generații întregi). Și au dovedit că dreptatea a fost de partea lor. În așteptarea unui viitor bicentenar, rămâne speranța că Mavrocordații nu se vor opri aici, că palatul va continua să ardă nu de focuri accidentale, ci de setea de cunoaștere pe care o dovedește și autorul și care, spre deosebire de regimurile politice, pare să nu se epuizeze niciodată.

Scrisă și cu ironie subtilă și umor camuflat, Școlile din Palatul Mavrocordat din Iași spune la fel de multe despre autor, despre care profesorul Gheorghe Cliveti scrie în prefață că este o „împărtășire de suflet”, arată nu doar cunoaștere istorică, ci și o formă de atașament profund. Un palat care a recuperat și el suflete, asta avem aici.

Bine documentat, volumul arată un istoric care a lucrat pe drumul anevoios al cunoașterii – nu este prima carte pe care o îndreaptă pe acest drum sinuos al istoriei școlilor din Iași. Acerb în acribie, dincolo de necesarele informații faptice, Gheorghe Baciu oferă o istorie parțială a colegiului, una care, după cum spune chiar el, speră să fie continuată până azi, punctul terminus al volumului de față fiind 1960. Să sperăm și noi că așa va fi.