Radu VANCU

I.

Știm acum că dezbaterea despre programa de limba și literatura pentru clasa a noua a fost o mascaradă. Ceea ce face ca, strict procedural și independent de discuția pe fond despre calitatea ei științifică, legitimitatea programei să fie nulă. Pur și simplu nu cred că ministerul o mai poate aviza.

Nu poți aviza o programă după ce s-a aflat:

  1. Că s-a mimat dezbaterea publică despre ea. De ambele părți ale discuției, grupuri ample de profesori & cercetători au investit energii, timp, au scris articole, au răspuns la interviuri, au mers uneori la radio & TV – pentru a afla într-un final că munca asta a lor, în care s-au implicat & au expus argumente & s-au expus uneori și pe ei, a fost inutilă. Ba mai rău, au fost folosiți ca masă de manevră doar ca să se dea iluzia dezbaterii. Indiferent de ce parte a discuției te situezi, asta este pur și simplu revoltător. Și anulează ideea de dezbatere. Și anulează legitimitatea programei.
  2. Că toată procedura e greșită: președinta grupului de lucru care elaborează programa este, în același timp, președinta comisiei naționale de specialitate care o avizează. Pe lângă asta, din cei 24 de membri ai comisiei care avizează, 15 au fost membri și în grupul de lucru care a elaborat programa. Adică 62,5% din comisia care avizează este compusă din comisia care elaborează. E pur și simplu un viciu de procedură. Asta, de asemenea, anulează complet legitimitatea programei.

Ministerul nu poate aviza o programă rezultată după o dezbatere simulată & dintr-un viciu de procedură. Ar asuma el însuși, în nume propriu, acest fals (adică dezbaterea simulată) & acest viciu de procedură.

Dincolo de toată amărăciunea & revolta, un lucru bun tot a rezultat: deși dezbaterea a fost falsă, vreme de două săptămâni s-a vorbit în spațiul public despre literatură. Și despre ce așteptăm să facă ea pentru copiii noștri. Și s-a văzut că încă așteptăm mult de la literatură & încă avem încredere în ea. Asta, dincolo de orice fals & orice viciu de procedură, e un lucru fundamental bun.

Prin urmare, dat fiind că programa trebuie refăcută, cred că e prilejul unei pledoarii pentru introducerea literaturii contemporane în programa refăcută de limba și literatura română pentru clasa a IX-a. Rândurile subsecvente sunt materia acestei pledoarii.

II.

Venind acum la fondul discuției: dacă vrem să-i dezgustăm pe copiii noștri de literatură, studierea în clasa a 9-a a unei perioade care merge de la cronicari la premoderni (fiindcă Junimea nu e încă literatură modernă) e rețeta perfectă. Liceenii vor crește convinși că literatura e o artă defunctă, care nu poate interesa pe nimeni care vrea să înțeleagă lumea contemporană, cu temele ei atât de pasionante: AI, străpungerile din științele minții & științele naturale, editarea genetică, încălzirea globală, singurătatea anxiogenă a rețelelor etc.

Clasa a noua era, pentru profesorul de română, cea mai permisivă: avea pentru un an libertatea de a le aduce copiilor scriitori contemporani, care să le arate că literatura e și despre toate temele contemporane, y compris cele enumerate mai sus (& multe altele pe lângă ele). Că ea vorbește hipnotic despre bucuriile & spaimele lumii contemporane.

Că literatura le poate fi un aliat în lumea asta nouă. Un aliat de la care pot învăța. Și care le poate aduce plăcere & bucurie, în cel puțin la fel de multă măsură ca și jocurile & rețelele.

Acum, posibilitatea asta s-a închis. O minte birocratică înfiorător de închisă face ca literatura să fie, pentru copiii noștri, ceva înfiorător de anacronic. Și de lipsit de orice relevanță. Și de separat de orice formă de plăcere.

Retrăiesc senzația de acum un deceniu: pledam pe atunci, alături de alți colegi scriitori (și de instituții precum PEN România sau revista Observator cultural), pentru echilibrarea canonului didactic, din care făcea parte pe atunci doar o singură scriitoare. E revoltător ca elevii să termine școala, spuneam atunci, crezând că, cu o singură excepție, femeile din România nu pot scrie literatură relevantă în cel mai înalt grad.

Ministerul Educației a avut atunci o reacție înmărmuritoare: a eliminat din canonul didactic și pe acea unică scriitoare. L-a masculinizat integral & definitiv & ireparabil.

Acum, alături de alți colegi scriitori, am pledat pentru introducerea literaturii contemporane în programă. Cei mai recenți scriitori din programă sunt Marin Preda, mort în 1980, & Nichita Stănescu, mort în 1983. Doi mari scriitori, evident. Dar nu poți să-i îndrăgostești de literatură pe elevi cu scriitori morți acum aproape o jumătate de secol. Îi vor descoperi singuri mai târziu, după ce literatura contemporană își va fi exercitat asupra lor magia ei catalitică.

Ministerul Educației are acum altă reacție înmărmuritoare: nu doar că nu deschide programa înspre literatura contemporană – dar învechește și mai mult literatura din manualele copiilor noștri. Care pierde orice șansă de a mai reprezenta în ochii lor o ființă vie, un prieten, un aliat. Devine ceva istoricizat integral & definitiv & ireparabil.

Nu înțeleg ce au crezut că ar avea de câștigat copiii noștri din asta. Dar înțeleg perfect ce au făcut cu literatura: au transformat-o, în ochii lor, în ceea ce Ion Creangă numea un cumplit meșteșug de tâmpenie.

III.

Plec totuși de la axioma că toate părțile implicate în discuția despre programa de limba și literatura română vor să fie realiste.

1. În mod realist, istorismul decuplat de prezent nu poate funcționa. Trebuie echilibrate aceste ancore istorice cu texte contemporane, astfel încât elevii să înțeleagă că literatura vorbește despre adevărurile lumii lor.

Insistența pe construcția identității naționale, observată în programa propusă pentru clasa a IX-a, într-o perioadă în care naționalismele sunt din nou în creștere, arată îngrijorător și suspect. Programele școlare, fie că vorbim despre literatură sau despre istorie, nu sunt doar despre educație în sens restrâns, deși educația este extrem de importantă. Ele funcționează într-un context istoric și geopolitic foarte periculos. Cea mai puternică țară a lumii e deja captiva unei politici de guvernare ultra-naționaliste și vedem ce se întâmplă acolo: restrângerea libertăților, reorientarea cinică a alianțelor Statelor Unite, în contradicție cu orice valori morale. Inclusiv împotriva științei. Așadar, vedem foarte clar ce produc naționalismele atunci când ajung doctrină de guvernare. România se află destul de aproape de acest punct. Aproape o treime din Parlament, poate chiar mai mult, este dominată de astfel de partide.

Mă tem că o programă școlară care mizează pe o direcție similară va avea două efecte clare. În primul rând, va descuraja lectura. În al doilea rând, va accentua aceste naționalisme într-o Românie care deja citește puțin și are o conștiință de sine fragilă. Cu cât se citește mai puțin, cu atât societatea devine mai vulnerabilă în fața acestor doctrine etno-fundamentaliste.

Indiferent dacă este vorba despre o intenție sau despre o eroare de proiectare, efectul rămâne același. Într-o lume globalizată, conectată, cu granițe deschise și marcată de transformările aduse de inteligența artificială și de digital, ne întoarcem la o programă care arată mai rău chiar și decât cea din anii 1990.

Conținuturile predate elevilor de clasa a IX-a trimit aproape exclusiv la Evul Mediu românesc târziu, fără legătură cu lumea contemporană. În acest context, copiii ajung să perceapă literatura ca pe un discurs muzeificat, provenit dintr-o lume complet străină de ei, cu întrebări și neliniști care nu au legătură cu ale lor și care nu le oferă nici bucurie, nici plăcere.

2. Educația ar trebui să aibă drept scop final producerea de cititori pe termen lung. Or, realist vorbind, programa aceasta îi va îndepărta și mai mult pe copii de lectură. Statul român e profund deficitar la politicile pentru lectură: nu avem biblioteci, nu avem librării, nu avem vouchere de carte pentru elevi și studenți, nu avem scutire de TVA pentru carte, nu avem programe de format cititori. Singura șansă de a remedia ceva din dezastrul acesta infrastructural e conectarea copiilor la literatura contemporană. Adică exact ce nu face programa aceasta.

Statul român are oricum politici dezastruoase în privința lecturii, iar aceasta este una dintre cauzele principale ale analfabetismului funcțional. Lipsa investițiilor în politici pentru carte și pentru lectură este esențială aici. Dacă această carență structurală a statului, această lipsă de infrastructură culturală pentru lectură, se va suprapune peste o programă complet decuplată de la viața copiilor, este limpede care va fi efectul.

Dacă autorii programei țin să păstreze această abordare istoricistă, ar trebui să procedeze similar cu ceea ce se întâmplă, de pildă, în Franța, unde programa este organizată pe genuri literare. La poezie, de exemplu, parcursul începe în secolele XVII-XVIII și ajunge până în secolul XXI; la fel și la proză, de la secolul XVII până în prezent. Este o echilibrare inteligentă și eficientă între reperele istorice și literatura contemporană. În felul acesta, elevul capătă conștiința faptului că literatura rămâne un instrument fundamental de interogare și de înțelegere a lumii, că vorbește despre realitatea în care trăiește și că are legătură directă cu propria lui experiență. Acest lucru nu se întâmplă în programa actuală, așa cum este ea formulată.

A doua schimbare ține de conectarea literaturii române la literaturile europene. Trebuie arătat clar cum literatura română, chiar dacă nu are vechimea marilor literaturi europene, se află într-un dialog constant cu ele. Apare adesea ca reacție la acestea și este catalizată de ele. Șerban Foarță spunea, cu ironie fină, că Mihai Eminescu este „un mare poet romantic german de limbă română”. Formula ne face să zâmbim, dar spune ceva esențial. Eminescu s-a format în Occident; sursele lui literare fundamentale sunt germane. Gândirea sa poetică se cristalizează în urma interacțiunilor cu literaturile occidentale, mai ales cu cea germană. Eminescu fără germană și sanscrită nu ar fi devenit Eminescu.

De aceea, programa școlară ar trebui să conecteze explicit literatura română cu literaturile europene, pentru a construi o conștiință europeană a elevilor, nu una naționalistă. Este important să înțelegem că România a fost de la început parte a acestui spațiu cultural și rămâne parte a lui și astăzi.

Am văzut de nenumărate ori acest lucru: atunci când literatura contemporană ajunge în clasă, elevii încep să citească, fără excepție. Este o eroare majoră faptul că aceasta lipsește din programa de clasa a IX-a. Elevii vin după un examen de Evaluare Națională care i-a ținut sub presiune cel puțin un an. Au nevoie de un timp de respiro. Până acum, clasa a IX-a funcționa ca un an de libertate, în care profesorul putea să aleagă literatură contemporană și să le arate elevilor, înainte de reluarea pregătirii pentru Bacalaureat, cât de vie, de spectaculoasă și de apropiată de ei poate fi literatura. Acest lucru se pierde, iar odată cu el riscăm să pierdem și elevii.

IV.

Literatura se ocupă de acest lucru de când există: aduce în mințile noastre alte forme de existență decât a noastră, ne ajută să ne reprezentăm ce e diferit de noi, „străinul”. E ceva de care România are mare nevoie astăzi. Există o teamă față de alteritate care se manifestă tot mai violent în spațiul public. Literatura, predată așa cum trebuie și centrată pe autori care discută în primul rând lumea contemporană copiilor, îi poate ajuta pe elevi să înțeleagă aceste diferențe.

Literatura a fost dintotdeauna un instrument de privire din afară către celălalt, o formă de mirare în fața faptului că lumea există și că celălalt există. Ne arată că ceilalți au existențe la fel de semnificative ca a noastră, că au întrebările, neliniștile, spaimele și bucuriile lor, la fel de justificate ca ale noastre. Ne învață că lumea este mult mai complicată și, în același timp, mult mai diversă decât micul nostru cerc.

Literatura deschide lumi și creează lumi. În același timp, oferă o formă de frumusețe pe care nicio altă artă nu o oferă în același fel. Pentru ca elevii să poată participa la această frumusețe, ei trebuie să simtă că le aparține, că vine din lumea lor, că se alimentează din experiențele lor și că, la rândul ei, îmbogățește lumea lor cu noi forme de sens și frumusețe.

Iar asta se poate obține mult mai eficient prin intermediul literaturii contemporane: pentru elevii, un mic șoc zen e însăși conștientizarea faptului că există scriitori vii. Asta înseamnă aproape întotdeauna umanizarea scriitorului. De aici pornesc cele mai multe întrebări: cum se naște literatura din viață, despre ce scrii atunci când scrii, cum privește familia felul în care scrii, ce aștepți să schimbe literatura în viața ta sau în lumea din jur. Lucruri care îi interesează imediat, pentru că le dau conștiința faptului că literatura este vie și că este scrisă de oameni vii.

V.

Lumea trece astăzi printr-o schimbare enormă, printr-o revoluție digitală despre care sociologii spun că este chiar mai radicală decât revoluția neolitică, trecerea la agricultură care a schimbat complet umanitatea. O mare parte dintre oameni nu reușesc să se adapteze acestei transformări. De aici vin nivelurile ridicate de anxietate pe care le vedem peste tot și de aici resurgența fanatismelor și a naționalismelor. Sunt, într-un fel, răspunsuri la această inadaptare la o lume care se schimbă rapid și care îi înspăimântă.

Este firesc ca și o parte dintre profesori, la fel ca restul societății, să nu reușească să se adapteze acestei schimbări. Însă profesorii au totuși o șansă în plus: există cursuri de formare și programe care încearcă exact asta, să îi ajute să învețe din mers cum se schimbă lumea și cum pot folosi tehnologiile în avantajul lor. Unii profesori fac deja acest lucru. Chiar și această tablă inteligentă, care începe să apară în unele școli și este mai răspândită în universități, poate fi folosită eficient. Dacă nu există tablă inteligentă, se poate folosi un proiector pentru a rula fragmente video, pentru a proiecta imagini, pentru a mixa textul cu imaginea și filmul. Aceste lucruri au efecte mai mari decât își imaginează adesea profesorii. Odată ce descoperă că tehnologia poate fi aliatul lor, recuperează foarte repede. Le putem arăta astfel că civilizația textuală nu este depășită, că adevărurile fundamentale despre om s-au spus acolo, se spun în continuare acolo și se spun și astăzi. Nu există, de fapt, o opoziție între civilizația digitală și civilizația textuală.

Mințile copiilor noștri nu mai sunt ceea ce Richard Dawkins numea Gutenberg minds. Creierele lor sunt mai degrabă procesoare de imagine decât procesoare de text, așa cum sunt creierele noastre. Provocarea este exact aceasta: să duci textul în niște creiere care procesează în primul rând imagini. Este un lucru care se poate face și cu rezultate spectaculoase. Am văzut asta cu ochii mei, în România, în foarte multe școli. La început este mai greu, dar rezultatele sunt extrem de răsplătitoare. Ceea ce funcționează este cuplarea lumii în care trăiesc ei cu lumea literaturii pe care vrem să le-o predăm.

Lumea se schimbă foarte rapid, este o schimbare radicală, există un clivaj, o revoluție tehnologică și o evoluție socială accelerată. Dar asta nu înseamnă că vorbim despre punți de netrecut. Suntem aceleași ființe umane, cu aceleași tipuri de emoții. Iar literatura se ocupă, înainte de toate, de aceste emoții: de educarea și de exprimarea lor. Prin urmare, nu există rupturi imposibil de traversat între generații. Lucrurile pot fi mai complicate, dar emoțiile umane pot fi folosite în avantajul nostru. Asta ne învață literatura: să folosim emoțiile astfel încât ele să ne catalizeze, să ne ajute să creștem, să fie fertile pentru oamenii care devenim.

Sunt convins că putem face acest lucru și în continuare pentru copiii noștri, atâta vreme cât le cerem lucruri realiste: nu să se îndrăgostească de literatura veche și premodernă în clasa a IX-a, ci să descopere mai întâi că literatura contemporană există, că vorbește despre ei și că este pentru ei.

VI.

Acestea sunt prin urmare, în opinia mea, cele două modificări cele mai importante și mai urgente pentru programa de limba și literatura română pentru clasa a IX-a:

1. echilibrarea istorismului cu literatura contemporană;

2. construirea identității europene prin literatură, mai degrabă decât accentuarea unei identități naționale care riscă să alimenteze naționalismele distructive.