Adrian MUREȘAN

Primul obstacol de care trebuie să trecem în discuția aceasta este tentația de a considera separat (ori, mai grav, în chip programatic separat) canonul universitar de cel școlar-liceal, al învățământului de masă la care mă voi referi puțin mai jos, pornind de la scandalul declanșat de schimbarea programei la clasa a noua. Acestea ar trebui privite în dialog, în relație, după principiul și metafora utilizate de către înșiși teoreticienii autohtoni ai World Literature, și anume conceptul vaselor comunicante. „To see and read with the world no matter what and where they are reading”[1]: nu ar trebui oare acest principiu să fie revendicat în primul rând pedagogic și didactic?

Prin nefericitul proiect de schimbare a programei amintite, primul aspect care riscă să se piardă este chiar acesta: slăbirea considerabilă – în primul rând din partea profesorului – a acelor pârghii de gestionare, de flexibilizare și deschidere a conținuturilor literare, dintr-o perspectivă metodologică actuală, către studiile culturale și către World Literature. Se pierde, totodată, din nota de spectacular specifică – și atât de necesară pedagogic, aș adăuga – investigării interacțiunilor estetice și ideologice cu celelalte arte, mai ales cu pictura, cu filmul, cu muzica, vizibil încurajate în formatul precedentei programe. Și aceasta în contextul în care fundamente ale culturii noastre literare – literatura veche și (pre-)pașoptistă – se studiau oricum un semestru întreg în clasa a XI-a (deci la o vârstă mult mai potrivită pentru asemenea incursiuni destul de dificile, precum se știe, inclusiv pentru studenți, darmite pentru bobocii liceeni), iar dinamismul și flexibilitatea pomenite permiteau ca pe cele câteva axe tematice propuse (adolescența, joc și joacă, școala, lumi fantastice sau – poate cea mai interesantă și provocatoare – confruntări etice și civice) să poată fi studiate atât texte de literatură contemporană sau extrem-contemporană alături de cele clasice, unitatea tematică în sine putând fi abordată diacronic, dar și producții de literatură sau de artă universală. Mai ales că din clasa a X-a, mai apoi, și până la Bacalaureat bucla respectiva se cam închidea. Vechea programă de română era deci și un moment de respiro de la tirania formalistă a examenelor: atât de la cel care abia trecuse, cât și de la cel care are să vină.

La finalul unităților, profesorul putea proceda transmedial, extrapolând, îmbogățind și diversificând abordarea, prin includerea în discuție a unor picturi, a unor filme ori chiar a unor piese celebre de muzică sau de teatru. Teoria literară poate și chiar trebuie, totuși, să fie altfel discutată decât în gimnaziu. Dacă acolo perspectiva normativă este cea care ocupă prim-planul, iar simplificarea și claritatea reprezintă miza fundamentală, în schimb, odată cu vârsta – să spunem – a majoratului, de centralitate încep să se bucure și alte obiective precum: spiritul de problematizare, capacitatea de rezolvare a unor probleme mai complexe, stimularea gândirii (meta)critice. Epicul, liricul și dramaticul, bunăoară, nu vor mai apărea acum drept teritorii net separate, între care autorii scenariilor didactice să fie nevoiți să întindă șiruri întregi de garduri cu sârmă ghimpată, spre a descuraja ori preîntâmpina confuziile, suprapunerile, gafele ori „micile enormități” inerente vârstei și atât de drastic pedepsite în baremul bau-baului care rămâne, totuși, Evaluarea Națională: un examen decisiv pentru cei care bat la porțile adolescenței și totodată sursa de groază a părinților dedicați, însă un examen care pare să solicite nu atât cunoștințe aprofundate, cât atenția candidaților. Dar, mă rog, asta e o altă căciulă…

De la Ada Milea, Vișniec sau Cărtărescu, înapoi la șters colbul

Vizionând și analizând secvențe ale unor producții filmice, precum Run Lola Run (1998) sau Amélie (2001), elevii pot înțelege mai bine cum funcționează strategiile narative și compoziționale și cum pot fi ele împrumutate de la o artă la alta, ce vase comunicante pot fi puse în joc. Pot să-și consolideze cunoștințele de estetică și, mai mult chiar, unii sau unele încep să-și nuanțeze propriile lor viziuni și concepții. Nu putem ști niciodată cu exactitate de unde poate lovi catharsisul. Discutând despre reflectarea literară a adolescenței, pot să treacă de la Mircea Eliade sau Jeni Acterian la Adrian G. Romila (În drum spre Sud, 2012), la Răzvan Petrescu (Mandarina, 2017) sau la Ștefania Mihalache (Gene dominante, 2022), să (re)vadă unul dintre primele tablouri ale lui Dali (Fiesta în Figueres, 1914-1916) și să se delecteze vizionând povestea comică a devenirii adolescentine din Secondhand Lions (2003). Pot să audieze piese de la Timpuri Noi, Pet Shop Boys sau The Killers și să reflecteze la ideile așternute în versuri, fără prejudecata – în egală măsură greșită și elitist-disprețuitoare – că respectivele producții ar reprezenta forme de subcultură sau, hélas, de anticultură.

Abordând sfera tematică a jocului, pot trece dinspre lecturile copilăriei, cu valorile specifice și cu probele și competițiile inerente, înspre provocările jocului minții, uneori halucinatoriu, dramatic și încărcat cu semnificații mitologice profunde, adică de la un basm al lui Creangă sau Hronicul… lui Blaga, la William Golding și valențele tragice ale jocului, la Șah de Stefan Zweig, la Mendebilul lui Cărtărescu, la câteva dintre observațiile teoretice ale lui Ion Pop despre „jocul poeziei” și chiar la Sophia România (2021) a Ruxandrei Cesereanu, deci la jocul cu „instanțele” inteligenței artificiale, explorând totodată, dacă timpul o permite, și Trișorii, pânza lui Caravaggio (1594), The Seventh Seal, filmul lui Ingmar Bergman (1954), The Game (1997), unde strălucește Michael Douglas și, eventual, o improvizație de pe rețelele online a talentatei și proteicei Ada Milea. În polul tematic dedicat reflectării școlii, mizele introspecției și autoanalizei nu trebuie minimalizate. Bad cops – good cops: exemplele și contraexemplele ne sunt la îndemână. De la Ion Luca Caragiale, „Un pedagog de școală nouă” sau de la „Domnul Vucea” al lui Delavrancea se poate trece nu foarte anevoios la „Acizi, baze și praf de strănutat” de Horia Corcheș (v. O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă, 2022), la Lecția de muzică a lui Matisse (1917), la Dead Poets Society (1989) și la pinkfloydianul „Another brick in the wall” (1979). Fascinante probabil pentru orice adolescent, lumile fantastice pot reprezenta o șansă în plus pentru un dialog între o bucată caragialiană („La hanul lui Mânjoală”) și una eminesciană („Sărmanul Dionis”), pornind eventual de la etern recurenta tematică a compromisului sau a „pactului cu diavolul”, ca apoi dezbaterile să cuprindă și lectura opțională a celebrului roman al lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, și a unei bucăți din prozele de gen ale lui Eliade. Pasiunea pentru reflectarea fantasticului poate fi aprofundată și prin explorarea unor teritorii conexe, ale oniricului (v. Hidra de Corin Braga, 2011) sau ale postapocalipticului ori distopicului (v. Omul pubelă de Matei Vișniec, 2006, unde avantajele didactice ale unei eventuale puneri în scenă, fie și amatoricești, sunt evidente). Poate că textele câștigă în atractivitate în compania unor picturi de Van Gogh (Natură moartă cu o biblie deschisă, 1885, poate fi, de pildă, ușor de așezat pe șinele faustice mai sus pomenite) sau chiar a producțiilor lui Edvard Munch, devenite în designul comercial și în marketingul de astăzi imagini-cult, promovate și produse în masă, mai ales în mediul digital (v. Țipătul sau Anxietate, 1893-1910). Măcar o scenă din filmografia insolită a lui David Lynch, care a marcat și alte generații, ar merita aleasă cu grijă și propusă aici: decupajul unei scene „ionesciene” din serialul Rabbits (2002) poate fi o variantă destul de stimulativă. Ca videografie muzicală, cred că imaginarul industrial și mesajul ecologist, chiar postuman, propus de islandeza Björk continuă să atragă (v. „Army of me” sau „Human Behaviour”) și că munca ei de pionierat merită redescoperită de către fiecare nouă generație, pe cont propriu.

Confruntări etice și civice este, probabil, tematica cu cea mai înaltă miză de ordin interdisciplinar. În textele propuse aici se poate discuta despre rasism, toleranță, educație civică, ecologism, război, imigranți, bolile societății, fake news, consumerism, austeritate și… câte și mai câte. Personal aș propune, în continuarea unor discuții despre, de pildă, Pădurea spânzuraților, fragmente memorialistice din doi mari scriitori români de origine evreiască, cu mare succes la public după 1990, și anume Mihail Sebastian și N. Steinhardt, extrase cu precădere din jurnalele lor, precum și o scrisoare din cele adresate de Doina Cornea lui Ceaușescu ori „fraților brașoveni” (v. Scrisori deschise și alte texte, 1991), firește, dimpreună cu contextualizarea lor eficientă. Tot aici, fragmente din extraordinara întreprindere memorialistică și documentară a Martei Caraion, Transnistria… (2025), inclusiv pentru paralela Holocaust – Gulag și pentru introducerea unei terminologii minimale în domeniul Trauma Studies. Pictura lui Tonitza, Coadă la pâine (1920) sau scurtmetrajul Next Floor în regia lui David Villeneuve (2008), alături de câteva producții muzicale cu mize protestatare pot încheia unitatea, dar pot și deschide șirul unor audiții pop-rock care să acompanieze lecturile propuse pentru vacanța de vară. Pentru cine se pregătește deja să mă acuze de cosmopolitism, de kitsch și delir didactic, stați așa că n-am încheiat încă: „Anywhere on this road”, Lhasa de Sela (pentru condiția imigrantului), „Big Yellow Taxi”, Joni Mitchell (nevoia unei etici ecologiste), „One in Ten”, UB40 (șomajul și colapsul material), „Miss Sarajevo”, Luciano Pavarotti & Bono (traumele războiului, nevoia de pace), „Runaway Train”, Soul Asylum (combaterea traficului de persoane, civismul) etc.

Un obiectiv de țară, ignorat ca atare: practica lecturii

Nu știm încă ce și cum va arăta cu exactitate noua programă de română la clasa a noua, știm deocamdată ce s-a pierdut. În altă ordine de idei, canonul literar românesc pentru liceu va continua să fie – o spun cu regret dar și cu pragmatism – același cu lista autorilor „canonici”, selectați în programa de bacalaureat. Între ei – nicio femeie scriitoare, precum se știe. Și nici scriitorul cu cea mai mare recunoaștere internațională avută vreodată de către un român în câmpul literelor. Aici, ecuația e simplă, chiar dacă de un cinism înfiorător: ca să ai o șansă să intri în programa de bac, trebuie să mori. Dar să trecem.

Trei teze impuse de conceptul world literature nu vor să priceapă adepții noului proiect de programă, toate enunțate în „Introducerea” la deja citatul volum Romanian Literature as World Literature:

  1. a) că în abordarea corectă a predării literaturii astăzi nu ne mai putem limita doar la studiile literare, ci avem nevoie de o metodologie a transmedialului și a interdisciplinarului. Momentele sau schițele lui Caragiale, prozele scurte de dată recentă ale lui Alex Moldovan[2] și serialul Seinfeld, atunci când sunt ancorate, de pildă, în refuzul prețiosului și al extraordinarului, în exhibarea banalului și a discuției despre nimic, devin stații de lectură ale unui traseu pe care mintea postmodernă l-a naturalizat deja.
  2. b) că ceea ce ne interesează aici nu este literatura în sine, ci practica lecturii și profilul celui care citește. Altfel spus, nu pereții și tavanele templului, ci sufletul mireanului, care nu trebuie pierdut ori smintit. Lucrurile ar trebui să fie clare: „The emphasis (…) falls not so much on literature as on its reading. (…) The particular authors and texts under discussion are less important than their handling”[3]. Pentru cine vrea mai mult, pentru restul preocupărilor, pentru aprofundarea terenului și o carieră în domeniu există: învățământ superior, facultate, masterat, stagii de cercetare, burse, doctorat, postdoctorat, academii, exercițiul criticii literare în reviste, în publicații, instituții etc.

c) că teama unei deschideri mai mari către literatura contemporană ori extrem-contemporană și față de necesarul aggiornamento nu semnifică decât un simptom al unui naționalism exacerbat, rânced, perdant și anxios. Cum bine remarcă Mihaela Ursa, autoarea unui volum[4] asupra căruia nu mai glosez aici, dar pe care îl consider nodal pentru reîntemeierea studiului literaturii astăzi, „all literatures must feel this fruitful discomfort within a truly World Literature framework”[5].

[1] Christian Moraru & Andrei Terian, „The Worlds of Romanian Literature and the Geopolitics of Reading”, Romanian Literature as World Literature, edited by Mircea Martin, Christian Moraru and Andrei Terian, New York, Bloomsbury Academic, 2018, p. 2.

[2] V. Alex Moldovan, Decuplări monstruoase, București, Art, 2025.

[3] Romanian Literature as World Literature, ed. cit., pp. 20-22.

[4] V. Mihaela Ursa, Indisciplina ficțiunii: viața de după carte a literaturii, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2022.

[5] Romanian Literature as World Literature, ed. cit., pp. 309-323.