Radu CUCUTEANU

Dumnezeu să ierte trecutul, întâi pentru că a murit, și al doile pentru că suntem ca megieșii buni și am scociorât în viața lui ce-o fost mai bun. (Alecu Russo)

 

Orice ar trebui să înceapă cu o poveste, așa că hai să începem cu una. A fost odată o disciplină care s-a hotărât să înțeleagă trecutul distrugându-l. Nu din rea-voință, ci pentru că nu avea de ales: truela, odată înfiptă, nu se mai poate lua înapoi. Arheologii au știut asta dintotdeauna și au acceptat cu resemnare profesională: dacă vrei să afli ce e sub pământ, trebuie să fii de acord să nu mai existe un prim strat după aceea. Fiecare săpătură e, în felul său, un mic asasinat comis în numele cunoașterii. Iar arheologul, spre deosebire de asasinul clasic din romane, are decența să-și documenteze fiecare gest, ca și cum jurnalul de șantier meticulos completat l-ar răscumpăra.

În această direcție merge și un număr din revista Dossiers d’Archéologie, care apelează la Bergson, pentru care inteligența se definește chiar prin fabricarea de unelte, la Bachelard, pentru care orice instrument de măsură e „o teorie materializată”, și la Simondon, pentru care mașina are o linie evolutivă aproape organică, un arbore genealogic propriu. Fiecare are propriile argumente mai mult decât interesante. E o genealogie selectă, iar tot ce numim azi „inteligență artificială” nu e decât ultima verigă dintr-un lanț care începe cu o piatră ascuțită și trece prin daghereotip. Și atunci entuziasmul de acum legat de IA, la fel ca spaima care îl însoțește ca o umbră, merită cântărite ceva mai mult decât ne oferă, în general, presa, în urmărirea senzaționalului despre cum s-a schimbat total lumea.

Astăzi arheologia se declară, cu o modestie pe care o găsesc adorabilă, „noninvazivă”: scanere, radare, imagistică etc., un întreg ansamblu pus în slujba promisiunii de înțelegere a trecutului fără a-l mai sacrifica pe altarul cunoașterii. Poveștile frumoase însă trebuie ascultate cu atenție. De aceea este nevoie să începem povestea, cum se cuvine, cu o groapă.

 

Nevoia unei cronologii

Orice mit are nevoie de o genealogie, iar mitul progresului tehnologic nu face excepție. Iată, așadar, un catalog al momentelor în care disciplina și-a luat jucăriile de la alții.

1861: Napoleon al III-lea deschide șantierul de la Alise-Sainte-Reine, identificat cu Alesia (oppidumul unde a avut loc lupta finală a războaielor galice, cea după care Vercingetorix i s-a predat lui Cezar în septembrie 52) și îl preface într-o operațiune de documentare fotografică sistematică, cu sprijinul militarilor. Momentul în care arheologia a decis că orice tehnologie a epocii trebuie folosită.

1891: Arthur Batut leagă aparate fotografice de zmeie. Fotografia din zmeu, photo-cervolisme, rămâne o metodă folosită și azi în deșert, unde dronele își epuizează bateria în douăzeci de minute, pe când o bucată de pânză și un fir bun rezistă cât ține vântul.

Anii 1950: datarea cu carbon 14 intră în joc, aplicată întâi unui eșantion de lemn egiptean deja calat cronologic. În paralel, la granița dintre matematică și inginerie, se nasc calculatoarele electronice, iar arheologia, mereu lacomă de unelte noi, aruncă spre ele prima sa privire.

1956: o conferință de la Dartmouth, unde un grup de cercetători americani (de data asta nu britanici) botează un domeniu care exista deja de câțiva ani: „inteligență artificială”. Se pornește de la ipoteza lui Alan Turing din 1950, despre mașinile care ar putea gândi. Deci au trecut șaptezeci de ani, nu zece. Asta din ciclul că nici Vama nu mai e ce a fost odată. Doar că trebuie uneori să definim „odată”. Odată și odată.

1961: Statele Unite fabrică primul aparat LiDAR, cu destinație strict militară. Zece ani mai târziu, tehnologia e preluată de programul spațial pentru a cartografia Luna, un detaliu pe care, dacă l-ar fi scris cineva ca ficțiune, l-am socoti prea metaforic ca să fie credibil: instrumentul care avea să dezgroape, decenii mai târziu, orașe amazoniene ascunse sub pădurea tropicală și-a făcut ucenicia pe un peisaj complet golit de viață, complet golit de vegetație, complet golit, de fapt, de orice. Poate mai puțin de minerale rare.

1966: André Malraux, ministru al Culturii în Franța, înființează Departamentul de Cercetări Arheologice Subacvatice, primul serviciu oficial din lume dedicat patrimoniului de sub ape. Structurarea instituțională precede aproape întotdeauna tehnologia care îi va fi asociată ulterior. Dovadă, dacă mai era nevoie, că uneltele nu fac disciplina. Disciplina face ca uneltele să însemne ceva.

Anii 1970-1990: arheologia computațională – primele refaceri 3D, primele baze de date structurate, primele tentative statistice de clasificare a artefactelor.

2000-2010: imaginea satelitară de înaltă rezoluție se democratizează, transformând radical prospecția în zonele deșertice.

2006-2012: Andrew Tallon realizează, cu lasergrametrie, campanii de relevare a interiorului Catedralei Notre-Dame. Vorbim de puncte tridimensionale, pe atunci un exercițiu științific și nu mai mult. Avea să devină, după incendiul din 2019, singura formă în care catedrala mai există integral. Astfel vedem existența dublă a patrimoniului, la nivel material și digital.

2012: Damian Evans conduce, deasupra junglei cambodgiene, un survol LiDAR de 370 de kilometri pătrați în jurul Angkorului. Sub coronament apare o rețea urbană întreagă (străzi, canale, cvartale) mult mai vastă decât se credea; populația e estimată ulterior la circa un milion de locuitori.

2016: un nou survol LiDAR, de 1.901 kilometri pătrați, extinde cunoașterea Angkorului la o suprafață urbană de circa 1.000 de kilometri pătrați.

2023: Brent Seales, Nat Friedman și Daniel Gross lansează Vesuvius Challenge, un concurs menit să desfășoare virtual papirusurile carbonizate de la Herculaneum, folosind microtomografie sincrotron și rețele neuronale învățate să detecteze cerneală acolo unde ochiul nu vede decât cărbune.

2024: Uniunea Europeană adoptă prima lege privind inteligența artificială. În decembrie, ministerul francez al Culturii lansează Archéolog’IA, instrument de detecție automată a siturilor pe baza datelor LiDAR de mare rezoluție. Tot atunci, în Science apar rezultatele cercetării din valea Upano, Ecuador: peste 6.700 de terase, aproape 3.000 de structuri agricole, cel puțin 850 de kilometri de drumuri săpate. Ca să știm că Amazonia n-a fost niciodată o „pădure virgină”.

2025: Vesuvius Challenge dezvăluie șaisprezece coloane dintr-un text filosofic grec, probabil al lui Filodem din Gadara. Un alt papirus, la Oxford, își dezvăluie titlul: Despre vicii, un titlu pe care istoria pare să-l fi ales cu simțul firesc pentru ironie.

 

Ce mai înseamnă permanent pe fugă

Un articol din 2024, publicat în Internet Archaeology de Marie Tenzer et al., insistă: inteligența artificială „nu e o dezvoltare recentă”. Arheologia computațională flirtează cu aceste teritorii încă din anii 1950, adică cu decenii înainte ca publicul larg să fi auzit vreodată sintagma „generative AI” și cu mult înainte ca vreun startup să fi transformat cuvântul „revoluție” într-un slogan de marketing repetat până la epuizarea sensului.

Și totuși, dacă recursul la tehnologie nu e nou, accelerarea ultimilor zece-cincisprezece ani e reală și ține de o schimbare de scară: spațial, siturile sunt azi integrate în rețele regionale, nu doar în peisajul lor imediat. Cantitativ, masa de date produsă explodează, ridicând probleme de indexare pe care nimeni nu le-a rezolvat încă. Metodologic, meseria de data analyst capătă un rol central în arheologia de mâine.

Cel mai spectaculos dar al inteligenței artificiale rămâne capacitatea de a vedea ceea ce ochiul uman, oricât de antrenat, n-ar putea vedea niciodată singur. Iată: peste 30% din teritoriul francez e acoperit de pădure, iar Harta Arheologică Națională numără deja jumătate de milion de situri, o masă de date pe care niciun colectiv uman n-ar putea-o cerne pas cu pas într-un timp rezonabil. Instrumentul dispune de două modele de detecție multiclase, unul pentru anomalii punctuale (cărbunării, cuptoare de var, movile, tumuli), altul pentru anomalii liniare (șanțuri, tranșee militare, drumuri vechi, parcelare fosilizată), antrenate pe date etichetate de arheologi din mai multe regiuni. Rezultatul, formulat de echipa proiectului: câteva zile de calcul permit acum declanșarea unor campanii care altfel ar fi cerut săptămâni întregi de teren. Practic, vorbim despre o inversare de paradigmă, de tipul care, peste douăzeci de ani, se va dovedi mai importantă decât orice titlu de ziar.

În valea ecuadoriană a Upanoului, cercetarea lui Stéphen Rostain a scos la iveală peste douăzeci de sate și cinci orașe, cu o densitate urbană uriașă pentru o regiune multă vreme considerată ca fiind pădure virgină.

Imagistica medicală permite ceea ce Philippe Charlier numește, cu o formulă pe care i-o invidiez, „fouille virtuelle”, adică explorarea interiorului unui craniu, al unei ceramici sigilate sau al unui sarcofag fără a le deschide niciodată fizic. Cazul ceramicilor rituale din Benin și Camerun, analizate la Pitié-Salpêtrière, arată cum tomodensitometria a reconstituit succesiunea depunerilor de ofrande, respectând integral dimensiunea sacră a obiectelor.

Poate cel mai interesant caz rămâne deja amintitul proiect Vesuvius Challenge. Papirusurile carbonizate de erupția din anul 79 (probabil), descoperite la Herculaneum din 1750 încoace, conțin sute de rulouri niciodată desfășurate, deoarece orice tentativă mecanică riscă să le prefacă în praf. Echipa lui Brent Seales a scanat rulourile prin microtomografie sincrotron (un accelerator de particule circular), apoi a antrenat rețele neuronale să detecteze, la scara pixelului, urmele infinitezimale de cerneală pe bază de carbon, cele invizibile chiar și pentru ochiul care privește direct datele. Rezultatul, în 2025: cum aminteam, șaisprezece coloane dintr-un text atribuit probabil lui Filodem din Gadara, iar la Oxford un papirus și-a dezvăluit titlul, Despre vicii.

Proiectul Molvia, dedicat celor peste 24.000 de fragmente de ceramică sigilată de Argonne, arată un tip diferit de câștig: cel al asistenței, nu al automatizării totale. Fiecare moletă (cilindrul gravat cu care olarul imprima decorul) generează o secvență la fel de unică precum o amprentă. Recunoașterea ei din fragmente incomplete (circa 70% dintre piese păstrează doar o porțiune de decor) este o muncă lentă, bazată pe experiența comparativă a specialistului. Pablo Ciezar, coordonatorul proiectului, insistă asupra unei limite: obiectivul nu este înlocuirea arheologului, ci să propună o listă restrânsă de variante probabile. În final, tot omul decide.

Un ultim registru, mai puțin spectaculos, dar poate cel mai important pe termen lung: lupta împotriva traficului de bunuri culturale. Recunoașterea automată de imagini, aplicată inventarelor muzeale și piețelor online, permite identificarea obiectelor furate sau exportate ilegal la o scară pe care inspecția manuală n-ar atinge-o niciodată, o pază ce poate fi crescută în orice clipă.

 

Și părțile mai puțin surâzătoare

Dar încotro mergem?

Chiar arheologii care lucrează zilnic cu aceste instrumente sunt primii care ridică semnale de alarmă. Un studiu recent atrage atenția asupra unui pericol structural: fără suficientă interpretabilitate, cercetătorii fie vor avea încredere oarbă în rezultatele IA, fie, dimpotrivă, vor respinge perspective valoroase din lipsă de transparență, ambele perspective subminând credibilitatea științifică a descoperirilor. O decizie algoritmică opacă riscă să denatureze felul în care înțelegem trecutul, cu consecințe de lungă durată pentru narațiunile istorice și identitatea culturală a comunităților implicate. Nu e o exagerare apocaliptică. Pur și simplu este miza reală a oricărei tehnologii care produce fără să explice un traseu logic, ca un oracol care refuză să-și justifice profețiile. O Pythia la puterea 0 și 1.

Un alt risc mai subtil, dar cu atât mai insidios: modelele lingvistice generative, folosite pentru a răspunde la întrebări de istorie sau arheologie, pot produce ceea ce cercetătoarea Gabriele Gattiglia numește, într-un studiu din 2025, „confabulații sau interpretări eronate”, mai ales când algoritmii sunt antrenați pe seturi de date specifice și li se cere să generalizeze dincolo de ele. Diferența e esențială: un model care nu „știe” ce nu știe, ci generează un răspuns plauzibil indiferent de context, e o unealtă periculoasă, o capcană pentru care disciplinele umaniste, deprinse să cerceteze surse prin critică internă și externă, ar trebui, teoretic, să fie vaccinate. Dar nu sunt imune, loc pentru care avem nenumărate exemple.

Thomas Sagory, entuziast susținător al noilor tehnologii, formulează și cea mai limpede rezervă: inteligența artificială „nu e totul”, pentru că are nevoie să fie „hrănită cu date calitative și structurate”, pe care cineva trebuie să le producă, adică pe teren, cu truela, nu cu algoritmul. Aceeași precauție apare când vorbim despre georadar: detecția automată a anomaliilor arheologice rămâne, pentru moment, un vou pios, pentru că structurile căutate sunt adesea prea complexe, iar solurile prea eterogene pentru clasificarea automată. Idolul, altfel spus, e doar atât de deștept pe cât e materia din care e construit.

Există o ironie în tot acest tablou: săpăm trecutul cu instrumente care consumă, la scară globală, resurse energetice considerabile.

Riscul real nu e că mâine algoritmul va înlocui arheologul. Nicio poveste bună nu se termină atât de repede și atât de plat. Ci că, treptat, o generație întreagă ar putea pierde obișnuința judecății directe de teren, o capacitate dobândită doar prin ani de sapă și fir cu plumb, de a citi un sol fără intermediar digital, la fel cum o generație obișnuită cu GPS-ul pierde, încet, putința de a citi un cer înstelat pentru a găsi drumul spre casă.

Accesul deschis la datele arheologice (o cerință veche, formulată încă din 2015 de Jeremy Huggett) capătă, în era IA, o miză suplimentară: cine antrenează modelele, pe ce date, și cine are acces la puterea de calcul necesară pentru a le folosi?

În sfârșit, un ultim paradox, poate cel mai neliniștitor: instrumentele de recunoaștere automată a imaginilor dezvoltate pentru a combate traficul de bunuri culturale sunt, prin definiție, aceleași instrumente pe care rețelele de trafic le pot folosi cu resurse comparabile sau chiar superioare pentru a-și optimiza propriile operațiuni. Tehnologia, se pare, nu vine cu un aliniament moral implicit; cine o folosește mai bine câștigă, indiferent de partea baricadei pe care se află, o lecție veche cât Prometeu, doar că de data asta focul e o rețea neuronală, iar vulturul care ne ciugulește ficatul e, probabil, un raport trimestrial de sustenabilitate.

Orice poveste bună are un epilog care nu promite prea mult. Iată, așadar, o predicție modestă. Orizonturile se vor lărgi simultan în spațiu și în timp. LiDAR-ul de nouă generație și imaginile satelitare vor continua să extindă cunoașterea spațială a siturilor. Paleogenetica și paleoproteomica vor extinde orizontul temporal, cu eșantioane tot mai mici și tot mai puțin distructive.

Meseria de data analyst va deveni centrală, dar nu un înlocuitor al arheologului de teren, ci mai degrabă o specializare complementară, necesară pentru a gestiona masa tot mai mare de date produse de fiecare campanie. Universitățile vor trebui, mai devreme sau mai târziu, să recunoască asta în programele lor. Cadrul de reglementare se va consolida, dar inegal. Rămâne de văzut dacă astfel vor fi prevenite atât utilizarea abuzivă a instrumentelor, cât și adâncirea inegalităților de acces la puterea de calcul. Legile sunt aici ca cetățile: sunt utile mai ales acolo unde cineva se obosește să le și apere. Un lucru însă este limpede: mediul academic deja se schimbă (și) în arheologie când vorbim de IA.

Arheologia va rămâne, structural, hibridă. Exact cum drona n-a eliminat zmeul, iar scanerul 3D n-a eliminat releveul la creion (vezi imaginea, savuros de simbolică, a echipelor din peștera Chauvet lucrând cu aparate de stereofotometrie la câțiva pași de arheologi care desenează pe hârtie), e foarte probabil ca inteligența artificială să-și găsească, în deceniul următor, un loc bine delimitat: instrument de triaj și de asistență la scară largă, niciodată instanță finală de interpretare. Terenul comandă, unealta se supune; așa a fost dintotdeauna. N-am nicio dovadă serioasă că se va schimba curând. Riscul cel mai probabil nu e o ruptură bruscă, ci o eroziune lentă a competențelor de teren, a diversității metodologice, genul de proces care nu produce titluri de presă, dar care, peste douăzeci de ani, ar putea conta mai mult decât orice descoperire spectaculoasă developată cu ajutorul unui algoritm.

Truela n-a dispărut, și-a găsit doar o companie neașteptată. Rămâne de văzut, în anii care vin, dacă arheologii vor ști să păstreze față de acest algoritm aceeași distanță critică pe care generațiile anterioare au știut s-o păstreze față de fotografie, față de radiocarbon, față de LiDAR. Uneltele nu fac minuni decât în funcție de mâna celui care le folosește.

Dar de un lucru tot sunt sigur. Cei care și-ar dori să elimine IA din mediul academic și să revină la felul în care funcționau lucrurile anterior nu își vor vedea dorința împlinită. Capul băgat în nisip nu poate fi o adaptare viabilă. Doar trebuie să ne asigurăm că urmarea va fi o lume a cercetării mai liberă, nu atât de aridă, și mai omenească.