Toni HRIŢAC

S-a spus deja că o coabitare între oameni și inteligența artificială este asemănătoare cu aceea dintre marii maeștri ai picturii renascentiste sau de mai târziu și școlile proprii, cu ucenicii lor. Maeștrii pictau elementele esențiale, concentrându-se pe mesajul principal, compoziție, încadrare, fețe, iar ucenicii completau restul.

Mai târziu, opera rezultată era atribuită maestrului și, mult mai târziu, cercetătorii făceau diferența între maestru, școala acestuia, lucrul lor împreună și așa mai departe. Uneori se spune că asistenții erau mai buni decât unii maeștri. Astăzi, atribuirea unor picturi lui Rembrandt sau Rubens se face cu nuanțe, iar valoarea de piață a acestora diferă în funcție de contribuția maestrului.

Și nu văd diferențe între pictură și literatură. În ceea ce privește muzica, deja văd că am acceptat intruziunea AI până acolo încât puțini se mai întreabă astăzi dacă ceea ce ascultă este creat de om sau nu.

Dacă analogia este corectă, bătălia de viitor se va da pe acele elemente esențiale, acele tușe și trăsături care exprimă voința de primă și ultimă instanță a artistului.

Dar inteligența artificială nu este performantă numai în calitate de ucenic. Ea se îmbunătățește înspăimântător de repede în capacitatea de a înțelege și de a simula această ultimă motivație a artistului, suflarea divină peste materie.

Discuțiile cu AI sunt complexe și deschid drumuri nebănuite pentru artiști. Teme gândite într-un fel pot fi schimbate profund în urma sugestiilor acesteia.

Părerea generală că AI-ul automatizează și se pliază doar pe acele task-uri artistice, să le spunem în acest caz, standardizabile, nu este solidă. AI-ul poate să producă idei interesante și poate atinge colțuri și ascunzișuri care l-ar face invidios și pe cel mai mare scriitor al lumii. Scrie romane, poezii, eseuri etc.

În aceste condiții, probabil că o operă în care AI-ul este, pe de o parte, ucenic, adică umple fundalul, dar este și participant la alcătuirea unei teze principale va fi un fel de coautorat asumat de autor sau, dacă nu asumat, presupus de publicul consumator.

Am văzut o abordare la psihiatrul francez Raphael Gaillard, care propune să vedem pe viitor coabitarea cu AI-ul ca pe o experiență de natura celor dintre organisme de tip gazdă-parazit. Cuvântul „parazit” este dur, dar, în această combinație, ansamblul se comportă ca o existență separată în sine, în care nu se mai știe, până la urmă, ce rol are gazda și ce rol are parazitul, dar împreună își găsesc locul în natură.

Dar toate cele spuse mai sus sunt valabile dacă vedem AI-ul ca pe o unealtă sau ca pe un partener al artistului, iar rezultatul ca pe o operă comună. Ceea ce nu știm încă este ce se va întâmpla dacă AI-ul va ajunge, așa cum spun cei din industria care îl dezvoltă, la inteligență generală artificială și dacă va avea voință proprie.

Pentru că, în momentul de față, AI-ul nu are voință. El trebuie, prin prompt sau prin loop, cum se spune acum, să fie direcționat, să i se spună ce să facă. Dar dacă AI-ul va deveni independent, dacă nu va mai fi „în priză”, dacă va avea dorința proprie de a crea?

Poate că secretul creației este cumva ultima miză aici: ce anume îl determină pe un artist să creeze, ce se află în spatele acestui impuls? Este ceva divin, cum le place unora să creadă? Este doar o combinație de atitudini sociale, de nevoia de „mattering”, de a conta?

Și, indiferent care ar fi explicația, pot fi acestea obținute din computing, din simpla existență într-un spațiu social? Va avea, prin urmare, inteligența artificială dorința proprie de a spune ceva?

În acest caz, cred că va fi realmente un competitor redutabil și probabil la cel mai înalt nivel. Iar în aceste condiții, pentru consumatorul de artă, a face diferența între unii și alții va fi foarte dificil. Este aici, probabil, locul unde aș sublinia – adiacent subiectului principal – că AI-ul ar putea avea un efect diferit de cel al rețelelor sociale. Acestea au permis mediocrității să-și creeze propriile bule, în care să se confirme și să se reproducă. AI-ul, în schimb, intră pe piață ca un competitor de bună calitate și, în acest sens, mai degrabă corectează mediocritatea decât o accentuează.

O posibilă soluție într-o asemenea ipoteză: ceea ce îi rămâne omului – și văd deja atitudini de genul acesta – este pur și simplu să-și exprime, să-și enunțe umanitatea, faptul că este om și că ceea ce face este un produs omenesc.

Aproape că este echivalentul raioanelor bio din marile supermarketuri. Vom avea „creație umană”, expusă separat și etichetată ca atare: aceasta este făcută de om și doar de un om. Cu, firește, variante, la fel ca în raioanele bio.

Sunt produse bio, sunt organice, sunt modificate genetic, sunt doar tratate și așa mai departe. Dar afirmarea umanității va fi o valoare în sine. Artistul se va vinde, își va „vinde” corpul la pachet cu opera sa. Și, de aici, atributele ei colaterale vor fi exploatate pentru a o pune și mai bine în evidență. Întâlnirile cu cititorii, discuțiile la o cafea, organizarea de evenimente, tot ce presupune relaționare fizică vor fi probabil exploatate la maximum.

Un avantaj esențial îl au artele spectacolului, unde inteligența artificială, cu forma ei manifestă de tip robotic, mai are încă mult drum de parcurs.

Dar dacă, totuși, AI-ul va ajunge la capătul acestui drum și va reuși să facă, să copieze, să imite, să aibă voință proprie, să-și pună aceleași întrebări, să le simtă, oare ce va mai rămâne de spus? Va fi o altă specie, cu propriile-i trăiri? Care vor fi acestea, în condițiile în care va fi o existență aproape fără moarte, atoateștiutoare? Va avea propria-i religie, iar noi îi vom fi Dumnezei? Va ajunge oare și ea la concluzia Eclesiastului că totul este deșertăciune?

Nu știm. What Is It Like to Be a Bat?, faimosul eseu al lui Thomas Nagel, trebuie recitit cu atenție.