Gabriela GHEORGHIȘOR

Cartea copilăriei

Heidi, fetița munților de Johanna Spyri. Am crescut la bunici, într-o zonă în care dealurile mi se păreau munți și aflasem că așa mă alinta tata, în glumă, când trăia, și tot ce avea legătură cu el era pentru mine fabulos. Apoi, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, basmul atipic al lui Petre Ispirescu, fără happy-end, pe care nu-l înțelegeam prea bine atunci, dar mă răvășea emoțional până la lacrimi.

 

Cartea adolescenței

În adolescența timpurie, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry, fiindcă mi se părea un tratat de înțelepciune. Puteai transcrie din el multe citate, tocmai bune să faci impresie artistică prin oracole. Pe la 15 ani, cineva a rostit o dată „frații Karamazov“, referindu-se la mine și la cei doi frați. Din curiozitate, m-am apucat să citesc romanul lui Dostoievski, așteptându-mă să găsesc acolo vreo asemănare frapantă. Nu era, dar lectura m-a marcat pentru mult timp și m-a făcut să citesc și alte cărți ale scriitorului rus. La sfârșitul adolescenței m-a fermecat Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse, întrucât visam să trăiesc și eu într-o Castalie a spiritului.

Cartea pe care ați dărui(t)-o cel mai des

În general, dăruiesc cărți diferite, în funcție de context și de personalitatea destinatarului. Altfel, dacă ar fi să dăruiesc aceeași carte, aș alege, probabil, Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, pentru viziunea melancolic-ironică a stingerii unei lumi, sau Deșertul tătarilor de Dino Buzzati, o extraordinară parabolă a existenței umane, ca epuizare lentă în așteptarea unui iluzoriu moment de glorie. Dar poate și Doamna Bovary a lui Flaubert, având în vedere că bovarismul (așa cum l-a conceptualizat Jules de Gaultier) e o boală atât de frecventă în zilele noastre. Iată, deja am menționat nu unul, ci trei titluri.

Cartea de pe noptieră (ce recitiți adeseori)

În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, din care recitesc adesea fragmente, pentru senzorialitatea lor poetică. Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, pentru atmosfera crepusculară și splendoarea stilistică. Moarte la Veneția de Thomas Mann, întrucât mă fascinează psihologia scriitorului Gustav von Aschenbach, dar și morbidezza orașului plutitor.

Cartea celebră necitită

Cu sânge rece de Truman Capote. Cu siguranță mai sunt și altele.

Cartea momentului

Media aritmetică de Filip Florian. E romanul pe care îl citesc acum. Și Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă de Mircea Mihăieș. Un fel de „roman” critic.

Cartea discretă

Nu știu. Poate Femeia care nu se mai uită la cer, fiindcă autoarea ei, Mariana Codruț, e o prezență discretă în spațiul public. Dar cartea a avut deja câteva cronici laudative. Povestirile din volum impresionează prin spiritul de observație realistă, simțul limbii și naturalețea secvențelor de viață.