Ioan RĂDUCEA

Eduard Rădună, Drum greu după amiază, Cuvânt însoțitor de Ioan Răducea, Iași, Colecția „Celelalte cuvinte”, Editura Junimea, 2026

Repere generale

Născut în același loc, în aceeași lună și în aceeași zi cu Nichita Stănescu, însă la 39 de ani diferență (Ploiești, 31 martie 1972), Eduard Ioan Rădună propune, prin volumul Drum greu după-amiază, a patra sa prezență editorială (prima, de publicistică – Balaurul în vie, 2010; următoarele două, de poezie – Pe țărmul din clepsidră, 2020; Versuri închinate, 2024), o neobișnuit de adâncă și de angajantă imersiune în lirism. Fapt care verifică din plin declarația francă făcută nouă („Poezia nu este pentru mine un hobby, după cum nici publicistica. Ele fac parte din temperamentul meu spiritual.”) și se exprimă printr-o profuziune de modalități (câteva, cu titlu de experiență), atitudini, vocabule, uneori și intertexte, și inițiative înnoitoare, conturându-se într-adevăr un cosmoid, o lume, și încă una viabilă pe termen lung. Pe temeiul ei, un profil spiritual, unul aparte, de vreme ce, în general, oamenilor le lipsește seriozitatea (manquent de sérieux, cf. Frédéric Dard, alias San-Antonio…) or, în cazul de față, ies în evidență o mare dăruire și o mare miză încredințate limbajului poetic, dacă ar fi să menționăm doar faptul că, în splendidele lui forme și variații, volumul numără mai bine de o sută de poeme, redactate într-un interval restrâns – de câțiva ani, după 2020; unele texte sunt adnotate „pandemica”.

Susținând, prin urmare, nu doar discursul propriu, ci și retorica structurării unui volum (pe care autorul o preferă: „nu prea mă îndur să public poemele prin revistele literare pentru că le pierd urma”), textele se supun unei ordini, și anume (ecart hotărâtor al poeticii în cauză) una a alterității fabuloase. Astfel mărturisește încă poemul de deschidere, adresat unui „aed”, Homer (părintele literaturii!), așteptându-se de la el povești prin care „să uiți”, „să visezi”/ în care „să te pierzi”, „să te închizi”, „să te păstrezi”, „să te abandonezi” – serie tensionată de verbalizări, unele în rimă. Așadar, vizat, însă pe mâna basmului, este fluxul epopeic, purces de la acest mod (metonimic) de a face clasica invocație către muză și reconfirmat, chiar și formal, printr-o a doua adresare către aed, menită să dinamizeze discursul, la mijloc de volum (aidoma formulei mediane de basm). Textul de încheiere, Venirea dimineții (titlu ales din calcul metaforic, precum multe altele), semnalează ieșirea din spațiul poetic, unul asociat, în chip curat romantic, nopților (din discursurile) succedate până la acest punct.

Specii

Adaptarea speciilor poetice la asemenea circumstanțe constituie o provocare și a presupus modificări de substanță ale unora dintre ele, începând cu pastelul, anevoie de recunoscut în stare pură. Hotărâtoare este aici determinarea de a face din percepția naturii o meditație existențială – inclusiv prin relevarea sensului duhovnicesc al aparent neutrelor denotații. „Apele înecate în ape” care deschid poemul Ploaie pot trimite la anii scurși ai tinereții, finalul fiind și el marcat de înfrigurate ambiguități: „Unde ești, prieten de o viață/ Ne-a plouat în vin când dormeam/ Spune, e ploaia ca o ceață/ Sau tinerețea de care vorbeam?”. Privilegiată este și alunecarea pastelului înspre satiră și, într-unul dintre textele antologice, La isla bonita (serie în care intră nu puține altele: Regret; Diafane; Taedium vitae; Cer înnorat – extraordinar, pe tema bătrâneții; amintita Ploaie; Geneza – importantă artă poetică etc.), se pornește, în vilegiatură, de la soarele „în papuci de plastic” și se ajunge la carnavalul unde „se poartă aceeași mască” – trimitere la dubioasa molimă de început de mileniu.

Climatul este de așa natură încât structurări de tip artă poetică răsar în toate părțile. Una, Diafane, pe linie hotărât clasică, cu îndrumări în maniera lui Nicolas Boileau, însă cu mult mai sintetice, căci își spune cuvântul știința adaptării la sensibilitățile din epoca digitalizării, fragilizată de mozaicări și percepții fugitive: „Fără punctuație prea incisivă/ Fără pași decisivi, fără o țintă concretă/ Lasă cuvintele să șoptească, lente,/ Ca o muzică discretă, discretă”. Virtuți de ars poetica prezintă și unul dintre Dialoguri, pe o schemă metrică derivată (ca și în cazul celuilalt) din gazel, dar în care deslușești și filigranul altor delicatețuri orientale: „– Scrii mult?/ – Scriu puțin/ – Poți mai mult?/ – S-ar putea/ – Plângi când scrii?/ – Mă abțin/ – Dar te bucuri?/ – Nu prea” etc.

Frecventă este și elegia pe tema morții, promovată de o luciditate litanică, fără însă a se lipsi de speculația filosofică: Oroare se construiește pe tema biblică a stricăciunii ființei post-adamice, accentuată de sugestiile ritmului alert, simplist la prima vedere: „Se duce lumina/ Și urcă asta în noi/ Vie precum rădăcina/ Crescând în noroi”… Cu toate acestea predomină atitudini de contemplare și de celebrare a existenței, de nedespărțit, ca și la Blaga, de taina ei, expusă și în formule baladești – una, teribil de senzuală, în Blues: „Sub tizana eternă, aduse/ Mâinile mele căuș, amândouă/ Și buzele mari și supuse/ Și ochii închiși, spre a bea” etc. De fapt (iarăși, pe repere blagiene, deși își fac simțită prezența și unde gravitaționale argheziene, bacoviene și în general ale marii noastre poezii), metaforizările, mai mult sau mai puțin baladice, antrenează filosofemul și într-un poem precum Menhiri frapează, pe lângă rafinamentul metric, sublimarea (vrâstată tanatic!) a vieții de cuplu: „Am îmbătrânit împreună, draga mea/ Două pietre una lângă alta/ Care își unesc umbra și în ea/ Ascund, în taină, dalta” – în ecart specific la nivelul accentelor, aparent derizorii.

Pentru ca nu cumva talantul să rămână îngropat – temere afirmată deschis, în cel puțin unul dintre psalmi, de permanență rămâne așa-zisa poezie de notație, în sensul că deschiderea către poeticitate se menține și printre accidentele cotidianului. Își spune cuvântul aici darul de a asuma inițiatic fiziologia clipei și a o absolutiza din câteva zvâcniri, sursă de imagism hiperbolic: „Pe urmă te-am tot așteptat/ Trecură zilele dintâi ca eonii/ Chiar și ochiul mi s-a uscat/ Pe partea dinspre mine a rănii” (Așteptare).

Teme

Dacă, în căutările sale, poetul se arată mai curând un anxios, totuși el știe să se reprime și să-și pună nădejdea în Domnul. Tensionările de sens existențial se manifestă prin predominanța temei (cât se poate de clasică) fugit irreparabile tempus și a celor conexe ei: ubi sunt qui ante nos?, alea iacta est, nos habebit humus, vulnerant omnes… Căci integritatea ființială este permanent vulnerată dar se și încredințează permanent dumnezeirii, uneori în cascadate vocabule: „visul din mine încearcă/ Resemnate, grele simțăminte/ Căutându-le, dorind, întrebând/ Pe străzi, țărmuri și mai departe” (Visul), încât nu e de mirare că peste tot se face simțită o discretă teologhisire, chiar și în actul asumării imanenței.

Cu toate că este tipică (și apropie de Mircea Ivănescu ori de varii postmoderniști) postura de antierou ce notează cu (secretă) voluptate petrecerea propriei vieți, nu lipsește grandoarea vizionară. Un poem precum Zi și noapte ne vorbește de „heruvimii măririi”, de „mâna mișcând miriade”, de „visul indus de țărmul tăcut” și trebuie spus că (aici, ca și la Nichita Stănescu, cel tânăr) peisajul marin, „pontic”, cum mai este numit, constituie un laitmotiv dintre cele mai prețioase. El este particularizat de preferință prin toposul Balcic (uneori Nesebăr, Năvodari…), în multe locuri ce asigură astfel încă o relaționare cu momente de glorie, literară, picturală, regală, ale culturii noastre. Totodată, fascinația pentru stihia lichidității se manifestă și în chip pluvial, întemeind trăiri în consonanță cu cele bacoviene dar mai ales cu cele ale lui Adrian Maniu – confirmă și adâncul ruralism împărtășit cu acesta: „Norii se târăsc pe sub sacii/ Cu apă ai lui Dumnezeu/ Haitele mocirlei și gunoaielor/ Înalță întărâtate greabăne/ Nu ne lăsa ispitei urloaielor” etc. (Ploaie).

Stil

Una dintre virtuțile care asigură viitorul volumului constă în capacitatea de a recâștiga repere lirice (stră)vechi (în sens clasic și/ sau folcloric) și a le resuscita printr-un complex imagistic performând în deplină actualitate – de unde și un titlu (de înfiorat psalm) precum Aggiornare. Aserțiunile frizează deseori eleganța și se susțin imagistic în game vii, de la cântul folcloric la vizionarismul suprarealist și de la înnegurarea simbolistă la etosul folcloric. Pozele romantice se sprijină și pe virtuțile, aproape matematice, ale cadențelor, intrându-se glorios în învoalte fraze exclamative: „E atâta frumusețe în steaua aceea singuratică/ E atâta singurătate în inima celui ce o vede/ Evanescentă, enigmatică, unică, statică/ Iubește, caută, fii sigur, crede” (Steaua mării). Cu aceeași exactitate, rimele pun în valoare accentul semantic, unele fiind de colecție, rod al propriei școli poetice (exemplul-rapel pare a fi „bucuria/ …parusia” dar concurează și „foarte/… moarte”, „declin/ … nu se mai țin”, „cernit/ … necontenit” etc.). La care se adaugă suverane incursiuni printre xenisme, deschizând o cale pentru împământenirea lor: „desenează-l/ … puzzle” „crengi/ … wind of change” etc.

Într-un eclectic post-bacovianism, virat, de fapt, către autenticismul de fond antic și etnic întru care se odihnește, desigur cel mai bine, specificul culturii noastre, savorile zicerii se înmulțesc nemăsurat și se reușește, de pildă, recâștigarea, din graiuri, a sensului neglijat de „tânjire” a verbului „a dori”: „dorește după el, cumplit”. Salutare mobilizări intelectuale prilejuiește, de asemenea, multiplicarea definirilor elaborate metaforic, de intenție conceptuală dar având și mai mari urmări imagistice: tinerețea este „cămașă smulsă grăbit din vântul furtunii”, inima – „trandafir de genuni” (!) care „se-nspinează pe sine”…

Până la urmă, sistemul poetic obținut ajunge atât de complex încât permite, în autonomia lui, analogii, fie și punctuale, chiar și cu cel eminescian: Despărțire poate fi luat drept replică la textul omonim al Luceafărului, Taedium vitae poate fi echivalentul oniricei postume E ceasul cel de taină… ori mai degrabă al mult mai frecventatei antume Se bate miezul nopții… Căci, oricât de dificilă le va fi fost gestația, mai toate textele ne apar drept născute, iar nu făcute, o irepresibilă coerență interioară închizând expresia în câte o ramă de oglinzi, monade ideo-melodice palpitânde în tulburătoarele lor ape.