Florina PÎRJOL

Maria Pilchin, Lecția de rusă, Editura Paralela 45, 2026

Există romane care reconstruiesc trecutul și romane care încearcă să înțeleagă felul în care trecutul continuă să acționeze asupra prezentului. Lecția de rusă, cel mai recent roman al Mariei Pilchin, pare să aparțină celei de-a doua categorii. Fără să urmărească în primul rând reconstituirea unei epoci istorice recognoscibile, miza romanului constă mai curând în investigarea urmelor pe care istoria le lasă în conștiință, în limbaj și în memoria afectivă a indivizilor. Romanul nu urmărește doar evenimente, ci mai ales sedimentările lor intime, felul în care experiențele personale devin depozitare ale unei istorii colective, iar memoria transformă biografia într-un spațiu de negociere permanentă între uitare și recuperare.

Într-un asemenea proiect literar, problema esențială provine, desigur, din ce se povestește, dar mai ales din cum se construiește povestirea. Aici cred că se află una dintre mizele cele mai interesante ale romanului Mariei Pilchin. Memoria, înțeleasă de obicei ca o succesiune ordonată de evenimente, apare aici ca un teritoriu fragmentat, în care experiențele individuale, vocile narative și planurile temporale se intersectează. Dacă romanul vorbește despre traumă, atunci o face și prin forma sa, nu doar prin temă. Arhitectura discursului reproduce ezitările memoriei, revenirea obsesivă asupra anumitor experiențe și imposibilitatea unei reconstrucții lineare a trecutului.

Romanul e un diptic, un roman din două părți, relatând destinele a două femei din Moldova care au fost deportate în Siberia, în anii ʼ50: Evdochia Grigorievna Orlova și Evghenia Nicolaevna Marchevici. Practic, acest roman-balama, cum îl numește chiar autoarea, adună aceste două povești de viață, aparent fără legătură una cu alta, vrând să surprindă drama unei întregi generații și a unei întregi comunități care a trecut prin această traumă a înstrăinării de casă, de limbă, de familie.

Romanul e construit pe o tensiune fertilă între dimensiunea intimă și cea colectivă. Personajele nu sunt absorbite de istorie până la dispariția individualității lor, dar nici nu pot exista în afara contextului politic care le modelează existența. Această dublă perspectivă împiedică transformarea lor în simple figuri alegorice. Istoria este interiorizată de personaje, devenind parte a biografiei lor afective. Printre poveștile de viață ale acestor două femei-supraviețuitoare, care sunt protagonistele celor două părți, intitulate, semnificativ, Dezvățul și Învățul, se află croșetate alte istorii personale, mici nuclee epice care dau iluzia pregnantă a vieții adevărate: povestea lui Fedot, a Rozei, croitoreasa care și-a pierdut fiica, a omului care, în timpul foametei, a ajuns la o stână și a murit după ce a băut o găleată întreagă de zer, a gâscanului alb etc.

 

Despre traducerea dintre epoci și generații

Amintirea e cuvântul-cheie al romanului, este elementul prin care ambele eroine supraviețuiesc acestei drame colective: „Mă țineam de amintire cum mă țineam de toartă. Strâns ca să nu se verse”. Fără acest exercițiu al memoriei, nimeni nu supraviețuiește: își uită limba, obiceiurile, familia și rădăcinile. De altfel, romanul e mai mult decât ficțiune, e punere în ficțiune a unor amintiri culese, cu acribie de documentarist, de autoare de la rudele încă în viață ale celor deportați. Literatura devine, astfel, șansa acestor oameni de a nu fi uitați și de a spune povestea acestui episod tragic al istoriei, și din acest punct de vedere Maria Pilchin face și un gest reparatoriu, ca „să rămână vii în amintirea noastră, dincolo de uitare”. Aici se află, cred, una dintre cele mai solide calități ale romanului: refuzul de a transforma trecutul într-un muzeu al suferinței. Deși s-ar putea crede că istoria este prezentă pentru a produce emoție retrospectivă, ea are funcția de a explica fragilitatea prezentului. În același timp, ficțiunea nu este transformată într-o extensie, într-o anexă a documentului. Chiar dacă fundalul istoric este recognoscibil, romanul nu pare preocupat de reconstituirea exhaustivă a unei epoci. Istoria rămâne mereu filtrată prin sensibilitatea personajelor. Contează mai puțin exactitatea cronologiei, ceea ce interesează este adevărul interior al experienței.

Foarte interesant este, de asemenea, faptul că autoarea a ales ca două femei să spună povestea acestui episod tragic al istoriei. În literatura est-europeană, memoria totalitarismului și a suferințelor derivate din acesta a fost mult timp articulată prin figuri masculine – foști deținuți politici, opozanți, intelectuali persecutați etc. În ultimii ani, însă, se observă o deplasare a interesului către această memorie domestică, familială, corporală, transmisă prin figuri feminine (chiar prin generații de femei). Ar putea fi doar victime ale istoriei, dar femeile sunt, de fapt, depozitare ale memoriei colective. Ele sunt cele care conservă poveștile familiale, transmit tăcerile, ascund traumele și încearcă, fiecare în felul său, să reconstruiască o continuitate pe care istoria a fragmentat-o.

Titlul, Lecția de rusă, este unul provocator și poate crea impresia că romanul tratează exclusiv raportul cu limba rusă ca instrument al dominației sovietice. Însă o lectură de acest fel ar fi una nedreaptă și reductivă. Limba rusă, care, aici, are o clară funcție simbolică, este limba școlii, limba administrației, limba autorității, dar și limba unor experiențe intime, a unor relații familiale și a unei geografii afective imposibil de anulat retrospectiv. Mai interesantă ar fi ipoteza citirii cărții ca pe un roman simbolic despre traducere: nu despre traducerea dintr-o limbă în alta, ci mai ales despre traducerea dintre epoci și generații, fiecare cu forme diferite ale experienței. Personajele traduc permanent trecutul în prezent și încearcă să găsească un limbaj pentru ceea ce pare imposibil de spus.

Stilistic, romanul e plin de formulări memorabile, de o intensitate care situează textul în proximitatea poeziei: „Izba mea, cu păienjenișul ei, cu fisurile ei, cu aerul ei greu, devenise un fel de piele nouă. Nu frumoasă, nu aleasă, dar a mea”. Maria Pilchin este cunoscută și ca poetă și critic literar, iar această formație se reflectă inevitabil în scriitura sa. Chiar și atunci când discursul narativ păstrează claritatea epică, el lasă impresia unei atenții constante acordate ritmului frazei, densității metaforice și sugestiei, ceea ce face ca textul să fie emoționant și intens, cum ar trebui, de fapt, să fie un text care vorbește despre un asemenea subiect.

Lecția de rusă e o carte frumoasă, înainte de toate. O carte dureroasă, pentru că ne aduce aminte de o serie de experiențe tragice care au modelat destinele unor oameni de lângă noi: părinți, bunici, unchi. Romanul devine vocea ficțională a acestor voci, rama epică fără de care uitarea s-ar așterne peste trecutul nostru. Literatura are acest merit de a nu ne lăsa să uităm.