Cristina SIMION

În iulie, Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov a găzduit o expoziție postumă: Apocalipsa prezintă ultima serie, neterminată, a unui artist excepțional, însă prea puțin cunoscut: Ioan Aron Țăroi (1959-2024). Expoziția va fi itinerată, în octombrie, la Nürnberg, oraș în care artistul a expus, în timpul vieții, de mai multe ori.

Brașovean de la naștere la trecerea în lumină, Țăroi a absolvit Liceul de Artă, apoi și-a luat licența în ceramică-sticlă-metal la Timișoara, debutând în 1980 la Sala Dalles, la finalul unui deceniu în care formarea artistică multidisciplinară nu era, pentru generația lui, o excepție, ci o cerință de sistem. Ceea ce l-a definit cel mai bine pe tot parcursul carierei a fost, poate, refuzul lui constant de a se opri asupra unei singure formule: a lucrat în creion, cărbune, acrilic, sticlă, metal, lemn, căutând răspunsuri și refuzând stereotipia; în lucrările sale, fiecare idee își cerea, natural, propria materialitate. Rareori artiștii din generația lui au păstrat această reticență față de eticheta de autor, atât de comodă pentru piață și pentru critică în egală măsură.

„…ea însăși este un al optulea împărat” – Apocalipsa 17.11, 100 x 100 cm

Țăroi a fost și altfel o excepție: nu a căutat să își expună lucrările. Vicepreședinte al Asociației Artessentia, inițiator al proiectelor „Artă la Turnul Alb” și „Incipit”, profund implicat în cele trei ediții ale Bienalei Internaționale de Arte Vizuale Brașov (2019, 2021, 2023), în deschiderea și funcționarea Galeriei 9 și a Centrului Cultural Apollonia, a organizat, aproape întotdeauna voluntar, mult mai multe evenimente pentru alți artiști decât pentru sine, căutând soluții pentru proiecte artistice care valorificau opera altora. Decenii la rând, numele lui a apărut mai degrabă pe lista mulțumirilor pentru organizarea altor expoziții sau manifestări artistice, decât pe afișele expozițiilor personale. Reconstituirea conceptuală a seriei Apocalipsa arată o amânare deliberată a construcției sale artistice, sub presiunea unui timp cedat mereu celorlalți, în defavoarea orelor petrecute în propriul atelier. Alegerile făcute din modestie și generozitate se dovedesc, retrospectiv, o formă de economie: ceea ce nu s-a risipit organizând expoziții pentru alții s-a strâns, târziu, în această serie.

Ridicarea vălului

Tema religioasă i-a însoțit continuu creația lui Ioan Aron Țăroi. Omul ca oglindă a divinității, sacrificiul și răstignirea, crucea ca semn arhetipal, legătura dintre cer și pământ: acestea sunt temele pe care artistul le-a atins, cu intensități diferite, de-a lungul întregii cariere, dintr-o credință curată și profundă. Apocalipsa poate fi privită ca fiind punctul în care o temă recurentă își găsește, sub presiunea timpului care se contractă, forma ei cea mai densă.

Cuvântul „apocalipsă” nu înseamnă, în greacă, sfârșit, ci revelație, literal – ridicarea vălului. Țăroi a pictat, în acești ultimi ani, momentul în care lumea își arată fața adevărată, iar acest moment e, pentru el, o judecată în care lumina joacă un rol esențial. Miza seriei nu e triumful binelui asupra răului, bogat ilustrat în istoria artei cu simboluri care au devenit ușor de identificat, ci o transfigurare în care răul nu e învins, ci absorbit, topit treptat până devine el însuși parte din lumină. Putem observa aceasta în chipurile care răsar din câmpuri cromatice dense – verde abrupt, albastru intens – și care poartă inscripții pe cale să se dizolve în materie, cuvântul luptând să rămână lizibil mai degrabă decât purtător de mesaj clar. Lumina e prezentă și în roșul devenit personaj într-una dintre lucrări, o încordare formală, din care corpurile abia se desprind. Se vede, mai discret, în aurul câtorva pânze, ecou al fundalului icoanelor bizantine: o lumină care vine dinăuntru și îl mântuiește prin contopire. Spre deosebire de restul carierei artistice a lui Ioan Aron Țăroi, marcată de o diversitate extinsă de materiale, seria Apocalipsa – și expoziția însăși – se limitează la lucrări de mari dimensiuni, în desen și acrilic pe pânză, însoțite de câteva sculpturi ceramice, de dimensiuni mici. Ceea ce unifică seria este tocmai concentrarea, neobișnuită pentru un artist atât de preocupat de versatilitatea diferitelor medii de exprimare plastică.

Seria a rămas neterminată, prin voința timpului care i s-a dat. Absența oricărei declarații despre acest proiect face din fiecare pânză rămasă o mărturie pe care nimeni n-o mai poate confirma sau contrazice prin vocea autorului – și, prin aceasta, o condiție incomodă pentru orice lectură critică. Privitorul devine spectator-actor într-un proces care a fost brusc întrerupt, mai degrabă decât martor al unui proces încheiat. Nu există, pentru Apocalipsa, o versiune finală față de care lucrările rămase să fie privite, poate, ca etape intermediare; există doar un punct, independent de decizia artistului, în care el a încetat lucrul. Conceptul curatorial a trebuit, în consecință, să opereze cu ipoteze neconfirmate de artist, o distincție pe care orice privitor atent al lucrărilor Apocalipsei ar trebui s-o rețină înainte de a atribui seriei o coerență pe care poate doar timpul, nu autorul, a impus-o.

Itinerarea în Germania reia un fir mai vechi al colaborării, inițiat de expoziția Semne de lumină, la Galeria Primăriei din Nürnberg (2016), apoi continuat cu o expoziție de grup, în 2024, în prelungirea Bienalei Albastre, ambele organizate de Tiny Griffon Gallery. Ceea ce revine acum, postum, într-un oraș care i-a fost deja loc de dialog, este exact seria lui neterminată, cea în care absența autorului se simte cel mai acut. Publicul german care i-a văzut deja lucrările va recunoaște, în Apocalipsa, un artist revenit într-o etapă pe care n-a mai putut s-o parcurgă până la capăt. Ultima etapă.

Închiderea propriu-zisă a seriei e făcută prin faptul că rămâne, structural, fără final – în locul unei imagini concluzive. Alt artist ar fi găsit, poate, un gest care să funcționeze ca punct terminus; Apocalipsa nu-l are, pentru că punctul acesta nu i-a aparținut omului. Această tragică întâmplare poate fi interpretată ca o formă de a rămâne fidel propriei teme până la capăt: o serie despre revelație ca proces nu s-ar fi putut încheia, oricum, printr-o concluzie explicită.

Ceea ce se transmite mai departe, de la Brașov la Nürnberg, e un ciclu deschis – un termen mai potrivit decât neterminat, având libertatea absolută în interpretare, o recuperare susținută de familia care a pus lucrările la dispoziție și de instituțiile organizatoare, în locul artistului care nu mai poate interveni asupra sensului lor. E o repetare, la scară mare, a gestului pe care Țăroi l-a făcut toată viața pentru alții: acela de a duce mai departe o lucrare care nu-i aparținea în întregime – aplicat, de această dată, propriei sale opere. Apocalipsa nu se încheie la Brașov și nu se va încheia nici la Nürnberg: rămâne, ca și titlul ei grecesc, o revelație în curs, în locul unui epilog.