Radu ANDRIESCU

Sincer, îmi place când cele două se amestecă, într-o carte. Eu, spre exemplu, sunt un om foarte anxios și depresiv. În ultimele săptămâni fac cel puțin zece kilometri pe zi, cum am făcut și azi, pentru că mersul mă liniștește, mă face să uit de orice depresie. Când scriu nu vreau să pun pe hârtie toată smoala din suflet. Uneori negurile traumelor izbucnesc în text, cum ar fi în primul din ultima carte, Versiunile noastre imperfecte. Dar așa a fost momentul acela, nu mă strădui să pun în centrul fiecărui text lucrurile care mă traumatizează. E ceva care mă fascinează la Manasia: cum reușește să scrie în așa manieră despre apocalipsă încât aproape te îndrăgostești de sfârșitul lumii? Îmi place foarte mult amestecul lui de negru și alb. Acum vreo jumătate de secol, beatnikul Gregory Corso le citea unor studenți britanici un poem foarte lung, paginat pe centrul unui acordeon de pagini, ca o ciupercă atomică: „BOMB”. Părea un poem de dragoste pentru bomba atomică. Studenții nu s-au gândit la ironie sau efecte stilistice. S-au supărat atât de tare încât au aruncat cu roșii în Corso. Textul e acum unul canonic în poezia americană.

Prin urmare, îmi plac ambele maniere de a face poezie, cum îmi place și amestecul lor într-o carte sau, de ce nu, în același text.