Bogdan O. POPESCU

Mai are sens literatura traumei?

Cred că avem nevoie de toate. În anumite momente mai mult de literatură post-traumatică decât de feel good, alteori invers. Dar avem memorie, putem aprecia oricând, orice. Literatura descoperirii, a dragostei, a morții – toate sunt valoroase. Chiar și literatura mică, de cartier. Chiar și epigramele și parodiile. Așa că nu cred că tipul temei poate fi chestionat, ci mai degrabă, așa cum scrie și Sorina Rîndașu aici, autenticitatea este cea care dictează. Îmi amintesc cu drag perioada în care am început să scriu, când mama mă dojenea că aveam poeme triste, în care se vedea că sufeream. „Scrie și tu poeme mai vesele”, mi-a spus mama, pe la 15-16 ani. M-am uitat în sac și în suflet și nu aveam. Nu așa mergea. Poezia ardea cu cărbunii tristeții, ai nostalgiei, ai melancoliei. Cum spunea, aproximativ, Leonard Cohen – dacă trăiești adevărat și frumos, poezia este scrumul rămas după arderea dragostei. Mă leg rapid de trilogia mea, a marilor teme poetice – Cartea Cărților mele – Cartea dragostei (Ed. Humanitas, 2014), Cartea războiului (Ed. Vellant, 2022), Cartea despărțirii (în curs de publicare). Prima duce la feel good, dar nu fără traumă, pe alocuri. Celelalte două sunt un urlet de durere – dar nu fără dragoste. Acum văd că dragostea este de fapt peste tot. Poate că acesta este răspunsul. Merită să scriem, traumatic sau feel good, dacă dragostea este în ceea ce scriem și putem sorbi din pocalul zeilor să ne iasă cuvintele frumoase.