Dan Liviu BOERIU

Poate că răspunsul la întrebarea din anchetă are la bază credința mea (naivă?) că literatura nu trebuie să fie despre ceva anume ca să fie literatură adevărată. Sunt convins, de aceea, că orice poveste bine scrisă se validează literar, indiferent de tema ei. Dacă un roman tratează teme solare, de exemplu, rezultatul livresc ar putea fi considerat minor doar dacă ratează această miză valorică.

Literatura traumei, pe de altă parte, câștigă mult în plan estetic prin densitate și gravitate. În cazul genului ăstuia de literatură, am simțit mereu că există un foarte puternic substrat biografic, chiar dacă ar fi înfățișat ca ficțiune. În cazul romanelor „ușoare” accept mai repede convenția ficțiunii decât în cazul celor despre suferință, cărora le acord din start prezumția de veridicitate. Și asta pentru că eu cred că poți vorbi despre durere doar din interiorul ei. De aceea, eu nu citesc ficțiune despre Holocaust și nazism (o consider artificială și, într-un fel, aproape cinică) atâta vreme cât există mărturii reale din infernul acela (Elie Wiesel, Primo Levi, Edith Eva Eger, Anne Frank etc.).

Prin urmare, distincția pe care o faceți între „patologie” și „normalitate” are sens, din punctul meu de vedere, doar din perspectiva creditului pe care îl acordăm scriitorului că își cunoaște bine tema. Pentru că nu poți scrie convingător decât despre lucrurile pe care le știi cu adevărat. Iar dacă ești stăpânul propriei tale traume, atunci literatura care se naște în marginea ei e cu atât mai valoroasă cu cât ea se apropie mai mult de miezul afectiv al cititorului confruntat, la rândul lui, cu propriile-i deziluzii și neîmpliniri. Ne dăm întâlnire la mijlocul poveștii, într-un exercițiu (uneori disperat) de împăcare cu noi înșine și cu mărunta lume din jurul nostru.