Daniela LUCA

Procesul creator, scriitura fiind inclusă, se desfășoară într-un spațiu interior, mental, psihic special, în care realitatea internă și cea externă se întrepătrund. Acest spațiu intermediar este, de fapt, domeniul simbolic al creației, unde angoasele profunde, fantasmele inconștiente și dorințele refulate pot fi exprimate într-o formă simbolică, tolerabilă psihic. Scriitorul/ creatorul își proiectează propriile conflicte în operă, dar nu într-un mod haotic sau patologic, ci printr-un proces de simbolizare, într-o chemare și căutare estetică a ființei, care conferă formă, contur și sens. Astfel, opera scrisă/ cartea ca obiect estetic devine un „conținător psihic” (asemănător funcției materne de conținere descrise de Wilfred Bion), în care trăirile și conflictele intense, traumaticul și tragicul personal sau, de ce nu?, generațional, sunt conținute, procesate și transformate. Această capacitate negativă și creatoare a scriitorului de a transforma materia psihică brută în simboluri este esențială nu doar în literatură, în artă, ci și în dezvoltarea psihică sănătoasă. Creativitatea devine astfel implicit și o funcție terapeutică și estetică sublimatorie și semnificantă a Eului, un mod de a restabili echilibrul între realitățile interioare/ exterioare și obiectul creat.

Desigur că revine mereu chestiunea, nu doar în cazul scriitorilor, ce rol ar avea suferința, traumaticul, durerea în declanșarea și sau continuitatea procesului creator. Este ceva ce rămâne încă, cel puțin din Antichitate, nedeslușit și, cu certitudine, oricare ar fi răspunsurile actuale, din orice perspectivă am răspunde, întrebarea aceasta neliniștitoare se va retrezi iar și iar.

Pentru mulți scriitori și artiști, creația este răspunsul la o experiență de ruptură, de durere și angoasă, de pierdere sau de suferință. În acest sens, scriitura, actul sublimator, creator, este, pe lângă expresia unei forțe vitale, și un „răspuns” simbolic la o rană psihică, și adeseori nu este vorba doar despre sublimarea unor instincte, impulsuri, sau despre elaborarea unor stări interioare, reconfigurarea unor idei-imagini, ci de reconstruirea unui spațiu psihic sigur, în care scriitorul poate și reintegra fragmente ale sinelui rănit. În acest sens, scrisul nu este doar expresie a creativității, ci poate fi și o funcție de reparație, întărire a Eului, o protecție psihică a unei structuri psihice fragile.

Procesul scrierii, ca orice act artistic propriu-zis, are o funcție psihică esențială, de legare, de surprindere și „cuprindere” simbolică a lumii, o extindere a Eului în materie, într-un spațiu în care artistul poate experimenta, repara și regăsi sentimentul de continuitate a ființei și existenței sale. În acest sens, actul creator este profund în-corporat – o punere în joc a afectului, a memoriei corporale, a traumelor inscripționate în carne. Scriitura este atât expresia unui talent sau a unei idei, cât și un proces psihic de construcție de sine și expresie estetică de sine și a lumii, iar prin această creație, scriitorul își reconstruiește Sinele, își recuperează limitele și contururile psihice și oferă lumii o parte din profunzimea propriei umanități.

Literatura, spre deosebire de psihanaliză, nu oferă explicații clinice, ci explorează trăirile subiective, exprimând suferința în forme narative, lirice sau dramatice, adesea cu o putere de sugestie și profunzime care pot depăși chiar și discursul științific. Ambele domenii cuprind ceea ce este dificil de exprimat în limbajul cotidian: durerea, lipsa, absența. Dacă psihanaliza încearcă să înțeleagă structura și mecanismele inconștiente ale suferinței, literatura dă glas acestei suferințe, o transfigurează și o comunică într-un mod care poate deveni cathartic. Sublimarea traumei, durerii, pierderii, angoasei în literatură este adesea un proces narativ, fiindcă pierderea declanșează o poveste, o căutare, o devenire. Literatura și psihanaliza, deși din perspective diferite, converg în explorarea acestor stări. În literatură, suferința poate deveni sublimă, poetică, fecundă estetic. În psihanaliză, ea este un simptom ce cere interpretare și eventual „vindecare”. Împreună, cele două perspective oferă o înțelegere complexă a felului în care fiecare dintre noi, scriitori, creatori, sau nu, gestionează durerea, suferința și trecerea ireversibilă a timpului.