Nicolae BALTĂ

Odată cu apariția problemei jurnalelor, conflictele cedaseră parțial locul noii preocupări comune. „Hai să lăsăm prostiile, că am avut o experiență stranie acum în parc! Eram singură, era super lună plină lăsată jos de tot și acest leagăn lângă mine care s-a mișcat singur continuu. L-am filmat să mă conving că nu visez, dar și cu gândul nebun că poate pe film se vede ceva în plus. Am stat patruzeci de minute, dar am filmat doar două la un moment dat.” „S-a mișcat patruzeci de minute?!” „Da. În același ritm.” „Ai avut un companion invizibil, din altă dimensiune…” „Cred că da. Oricum senzația a fost de duioșie nu de teamă.” „Crezi deci că a fost Adela?” „Eu sunt convinsă! Cu atât mai mult cu cât se mișca în ritmul în care se dădea ea în leagăn mereu. Adică nu se avânta ca mine (sau alții), ci se așeza cu o țigară (eventual și o bere) și se legăna în ritmul gândurilor ei. Nu știu decât că eu m-am simțit învăluită de o duioșie fără seamă, așa că nu-mi pasă ce fel de fenomen a fost. Mara mi-a spus că și ea a simțit prezența Adelei prin pustietăți în Turcia zilele astea. Deci sunt niște semne că ne e recunoscătoare într-un fel, cred.”

La un moment dat, observase ceva care îi stârnise o bănuială de necrezut, încât o întrebase direct pe Daniela. „Incredibil ce mult pot să semăn cu Adela. Pe măsura ce citesc… Devine înspăimântător, în tot mai multe detalii… Încât mi-a venit o întrebare năstrușnică: și de asta mi le-ai dat să le citesc? Fiindcă ți-ai dat seama ce mult semănăm, ea și cu mine?” Replica ei îl convinsese că nu și-a pierdut intuiția: „M-ai prins! Da, chiar m-am gândit citind în paralel cărțile tale biografice și jurnalele ei că e vorba de «un malheur pareil»”. „Deci, ai tăcut și ai făcut! Și tot tu vorbeai de manipulare și impunere?!” nu se putuse abține să nu o înțepe. După care însă continuase: „Da, e clar că aveam niște puncte comune cu ea… Nu știu dacă ți-am povestit de presimțirile mele.” Apoi o dăduse pe glumă, încercând să scape de senzația de neliniște pe care i-o provocase descoperirea. „De asta a pus ochii pe mine: «Ăsta-i omul meu! E și scriitor, e prieten cu soră-mea… E perfect! Al meu e!»” „Păi nu?!”

Daniela începuse să îi povestească tot mai multe despre sora ei, cu amănunte dintre cele mai diverse, ceea ce îl făcuse să observe: „Mi-ai spus atâtea despre tine și Adela și Mara, că parcă mă simt introdus în familie…” La care, spre surprinderea lui, Daniela îi replicase: „Mă emoționezi. Dar trebuie să te documentezi, nu? Dar e foarte ciudat ce firesc mi se pare!” „Totuși eu nu mai sunt de mult un străin, un fost coleg, nu? Așa că nu e deloc foarte ciudat.” Și atunci ea îi dezvăluise un amănunt surprinzător: „Da, dar n-am avut impulsul ăsta cu nimeni apropiat.” „Înseamnă că mă simți mai apropiat decât pe oricine. Lucru de care nu mă mir…”

Dar Daniela nu pierduse ocazia de a-i răci iarăși elanul: „Înseamnă și că nimeni nu m-a mai descusut atât.” „Sau mai exact nu te-a convins să te lași descusută, pusese el lucrurile la punct. Dar de fapt, când te-am descusut eu?! Tu singură mi-ai spus totul! De bună-voie și nesilită de mine! Eu doar te-am convins fără să mișc un deget.” Și atunci ea făcuse un comentariu care îl stupefiase: „Ori a funcționat farmecul tău, ori vrăjitoria Adelei.” Uluit, o dăduse pe glumă: „Evident că farmecul meu! A fermecat-o și pe Adela!”

Se simțise însă copleșit. Niciodată în cele zece luni Daniela nu făcuse vreo aluzie cât de mică la „farmecul” lui, încât ulterior îi replicase, cu oarecare aciditate, că o crezuse „invulnerabilă” la acesta, ceea ce îi atrăsese un emoticon cu o față cu un ochi acoperit de o mână, exprimând stânjeneala. Fluctuațiile continuau, încântarea luând mereu locul frustrării care nu pregeta să apară cu regularitate. Dar avea să urmeze altă „premieră” neașteptată: după ce se văzuseră la un local, el îi mulțumise, ca de obicei, spunându-i că se simțise minunat, adăugând: „Și cred că și tu (sper!)”, la care ea îi răspunsese, așa cum nu o mai făcuse niciodată până atunci: „Și eu, da.”

Relația lor părea să fi intrat pe un făgaș diferit, în care reproșurile periodice se răreau. Dar sentimentele ei continuau să fie ambigue.

*

Și atunci, o altă amintire răsări de cine știe unde, de cine știe când: impresionat de episodul la care fusese cândva martoră Daniela, se dusese fără să îi spună, seară de seară, o săptămână întreagă, în parcul unde se afla leagănul; așezat pe o bancă din fața lui, rămăsese vreme îndelungată nemișcat, cu privirile ațintite asupra lui, așteptând în taină să se miște din nou. Tot timpul se temuse să nu apară Daniela, dat fiind că aici făcea fitness – de altfel, așa și ajunsese să asiste la acel episod halucinant în care leagănul se balansase singur vreme de patruzeci de minute – ca nu cumva vreo reminiscență a vechilor ei fobii să îi trezească suspiciunea că s-ar ține de capul ei sau că ar „analiza-o” asistând la exercițiile ei. În sinea lui, recunoscuse ceva ce nu ar fi mărturisit nimănui, poate nici măcar Danielei: îi adresase o rugăminte mută Adelei, implorând-o să îi dea un semn – un semn că știe de el, de compasiunea lui și de regretul care îl rodea la gândul a ceea ce i se întâmplase și a faptului că nu știuse decât prea târziu și că nu avusese cum să o ajute. Recunoscuse, la fel de tainic, că se îndrăgostise de ea, de suferința ei și de tot ce descoperise citindu-i jurnalul și că îi era dor de ea, cea care fusese odinioară și care era acum o abstracțiune. Erau lucruri pe care nu ar fi îndrăznit să le spună nimănui, nu din cauza rușinii, ci a durerii pe care i-o stârneau. De câte ori se gândea la ea, se simțea sfâșiat de regretul de-a nu fi apucat să o cunoască și al neputinței de-a mai îndrepta ceva.

Dar leagănul nu se mișcase niciodată. (…)

Și mai fusese ceva, și mai incert. Plecând într-un târziu spre casă, pe aleea care îl scotea în bulevard, simțise o adiere de parfum, atât de vagă, încât crezuse că i se pare. Dar, pe drumul de întoarcere, senzația se repetase de mai multe ori, fără să și-o fi putut explica. Fusese singur în fiecare seară, tot timpul cât stătuse în parc. Dar adierea de parfum intermitentă era certă, trimițându-l cu gândul la secvențele din două filme, în care o asemenea percepție avea loc între două cupluri în care unul dintre parteneri murise și pe care celălalt îl simțea astfel. Își mai amintise de acele transe în care i se păruse că a stabilit contactul cu Adela, aflată undeva, într-un spațiu nedefinit, departe și deopotrivă aproape, nevăzută, și că ea îl vede cumva la rândul ei și știe tot ce simte pentru ea. Nu îi dăduse niciun semn prin intermediul leagănului, așa cum făcuse cu sora ei, dar o altă amintire, ivită din aceeași zonă neclară, îi aduse o alinare neașteptată: dus de aceeași suferință fără leac, scrisese un fragment întreg despre o poveste de dragoste imposibilă în care se întâlneau într-o altă linie temporală și reușea să o abată de la cursul fatal al existenței ei și, vrând să exteriorizeze tragedia amândurora, îl trimisese la o revistă la care colabora de multă vreme. Spre stupefacția lui, apăruse în ziua următoare, deși în mod obișnuit nu ar fi putut apărea decât după o săptămână. I se păruse deplasat să îl întrebe pe redactorul-șef cum fusese posibil acest lucru, dar atât sora, cât și fiica ei, care priveau comunicările dintre lumi ca pe ceva firesc și cert, fuseseră convinse că era un semn de la Adela. Fără a fi la fel de convins, fusese nevoit să recunoască ineditul situației: niciodată nu se mai întâmplase ca un material pe care îl dăduse în după-amiaza zilei dinaintea apariției numărului următor să fie publicat a doua zi. Însăși decizia de-a trimite fragmentul respectiv fusese un impuls de ultim moment, și cu atât mai mare îi fusese uluirea văzându-l a doua zi dimineața în paginile revistei.

*

Și totuși, într-o seară, când abia sosise, văzu, apropiindu-se, că leagănul se balansa. Izbucnise în râs, exclamând: „Ei, nu! Haide! Chiar așa?!” Își dăduse seama că râdea de fericire – o fericire pe care o catalogă din prima clipă drept smintită. Continuase să râdă câteva clipe, cu un soi de eliberare. „Adela, tu ești?” întrebase cu glas tare. Dar firea lui carteziană îl făcu să se întrebe dacă de fapt nu se dăduse cineva în el cu puțin timp înainte și balansul se păstrase. Însă nu avea cum să verifice asta; scoase telefonul și începu să filmeze. Filmă două minute, cât filmase și Daniela în vară, apoi îi trimise filmul, precizând pe jumătate în glumă: „Nu eu l-am împins!” și băgă telefonul în buzunarul interior al hainei.

Legănarea durase vreo douăzeci de minute, reducându-și treptat ritmul la un moment dat, dar continuând totuși. Așadar, se putea să fi fost efectul unei mișcări imprimate de cineva care se dăduse în el mai devreme, deși o asemenea durată a persistenței i se păru neverosimilă. Dar ce știa el, la urma urmei, despre mecanică?! Se apropiase, ezitând, fără a-și lua ochii de la nacela rotundă, alcătuită din frânghii împletite. Avea sentimente învălmășite la gândul că poate chiar era Adela cea care mișca, într-un chip misterios, leagănul, iar lipsa unei certitudini nu reușea să îi alunge speranța. „Mai rămâi cu mine”, rostise la un moment dat, învingându-și stânjeneala, deși nu era nimeni în jur. Apoi, dintr-un impuls nestăpânit, pe care îl considerase totuși absurd, adăugase: „Mulțumesc.”

*

(…) După ce ieșiseră de la cinematecă unde văzuseră un film promovat de ea, Daniela îl întrebase pe neașteptate: „Te duc până acasă?” „Ce-ți veni?! S-a întors lumea cu fundul în sus?! Femeile îi conduc pe bărbați acasă?” „Vreau să iau ceva de la supermarketul de lângă tine.” „Dar al tău, de vizavi, ce are?” „E mai mic și nu găsesc ce vreau acum”, replicase ea vag, fără să precizeze ce anume voia să ia, iar la întrebarea lui răspunsese evaziv, încât nu insistase, rămânând cu convingerea nebuloasă că de fapt voise să îl conducă măcar o bucată de drum. La ieșire nu își dăduse seama ce luase și i se păruse, dar fără să fie sigur – la fel ca de multe ori, când era cu ea, se simțea uneori întrucâtva ca în transă – că nici vreo sacoșă sau pungă nu avea, ci doar poșeta. Daniela rătăcise prin magazin până o pierduse din vedere și în cele din urmă ieșise să o aștepte afară. „Parcă nu a vrut să văd ce a cumpărat… sau mai degrabă ce nu a cumpărat”, își spusese el, zicându-și în același timp că bate câmpii. Se non e vero… Copleșit de acea convingere stranie, o tachinase: „Deci am fost și la cumpărături împreună…” (…)

*

Încercă să își dea seama când se petrecuseră toate acestea și, bineînțeles, nu reuși. În segmentul de timp în care fusese abia aflase de jurnalele Adelei. Dar chiar mai conta? Nu mai era decât o lume de umbre în jurul lui, și orice repere exacte și stabile nu își mai aveau locul. Timpul își pierduse curgerea ordonată și perioade întregi, despărțite de decenii, se întrepătrundeau ori se inversau. Se întrebă cum erau timpul și spațiul în „locul cu verdeață”, și o undă de duioșie i se furișă în suflet amintindu-și de Daniela și de experiența ei; nu spusese nimic atunci despre ele, și nici el nu o întrebase. Din mărturiile supraviețuitorilor întorși din moarte clinică înțelesese că erau abolite. Poate că, în ce îl privea, pătrunseseră deja în lumea aceasta?

Presupunea că, de data aceasta, ajunsese într-un viitor mai îndepărtat ca oricând, sau într-o linie temporală care mergea mult în continuarea unora dinainte, iar efectul fusese mai devastator ca niciodată. Cele aflate erau prea multe și prea variate ca să nu se simtă mult mai răscolit. Orice perspectivă se dovedea complet închisă. Așadar, cândva urma să aibă o relație stranie cu Daniela, iar sora ei, decedată prematur, lăsase un jurnal, și Daniela îl rugase să îl citească, în ideea de-a găsi o cale pentru a-l face cumva cunoscut. „Cum eu n-o pot face, poate că ăsta e rolul scriitorului-prieten și de aia te-ai aventurat…”, își aminti cuvintele ei, la care el îi răspunsese că e măgulit.

Oare când murise Adela? Din spusele Danielei, probabil cu puțin timp înaintea acelei secvențe pe care o trăise acum, dar nu putea localiza anul în care se petrecea ea. Erau amândoi în vârstă, dar așa fuseseră și la lansarea aceea la care se reîntâlniseră. Și atunci, un crâmpei de amintire încețoșată i se înfiripă în minte: ceva nedefinit – ceva venit de cine știe unde – îl făcuse să o întrebe la un moment dat pe Daniela, ca în transă, câți ani avea Adela când murise, iar ea îi răspunsese că cincizeci și șase. Da, era sigur de asta; amintirea devenea clară. Se sforță să facă un calcul rapid. „Adela s-a născut în 1967. Deci…” Rezultatul îl stupefie.

Era tot lângă Laura, cu mâna într-ale ei. Își amintea perfect totul. Brusc, se dezmetici și, speriat, o întrebă fără să se poată stăpâni: „Am fost aici? Am plecat cumva?” „Nu, răspunse fata, uimită. Unde să fi plecat? Doar că la un moment dat mi-ai adormit în brațe și n-am reușit cu niciun chip să te trezesc. A trebuit să mă conving că respiri…”

Cuvintele ei avură un efect covârșitor. Așadar, nu dispărea fizic! Dar faptul că adormise, prăbușindu-se în ceea ce părea un somn adânc din care nu putuse fi trezit, îl puse pe gânduri. Era oare posibil ca toate acestea să nu fi fost altceva decât niște vise? Dar atunci de ce nu reușise să îl trezească? De fiecare dată, pomenindu-se înapoi aici, se întrebase, de altfel, dacă nu cumva adormise, dar senzația acută de realitate pe care o avuseseră de fiecare dată trăirile îl făcuse să conchidă că era puțin probabil. Preț de o clipă îi trecu prin minte ideea de „corp astral”. Dar, în ultimă instanță, aspectul acesta era acum secundar. Se bucură doar că nu o speriase de moarte pe Laura făcându-se nevăzut și dispărând din brațele ei. Își lăsă la loc capul pe umărul ei și ea îl strânse în brațe.

„Dar ce faci, ai plâns?” murmură ea, ștergându-i obrajii umezi de lacrimi. „Nu… Nu știu…”, răspunse el confuz. Frânturi din ceea ce trăise îi pâlpâiau în minte. Era pentru a doua oară când avusese o relație cu Daniela și, spre deosebire de prima, din tinerețe, atât de luminoasă, aceasta fusese mai mult decât stranie, iar urzeala și deznodământul ei îl lăsaseră descumpănit. Senzația de anormal continua să îl hărțuiască, hidoasă.

*

Văzu din nou în fața ochilor locuința ei; era foarte plăcută și liniștitoare, dar relația lor, evocată în cele câteva clipe de rememorare, ca și revelația tardivă și finală, îi lăsase o senzație de pustiire. Viitorul întrezărit în fiecare translație păruse tot mai dezolant, indiferent că era al lumii în general sau al lui, individual. Cât mai era până atunci! își spuse, copleșit. Se simțea complet dezarmat. Cum avea să mai străbată toți anii ce se așterneau înaintea sa, acum că știa ce îl aștepta? Într-adevăr, era bine că nu puteai desluși viitorul! Iar gândul că ar fi putut încerca să îl modifice i se părea absurd, dat fiind că nu cunoștea decât segmente disparate și în consecință îi lipseau prea multe date. Oricum, ceva – ipoteze întâlnite în literatura SF sau chiar teorii ale fizicii relativiste – îi spunea că o asemenea schimbare era mult prea dificil de realizat. Așadar, nu îi rămânea decât să parcurgă deceniile, unul după altul, mergând în întâmpinarea încă a unei dezamăgiri și încă a unui eșec, pe care, culmea tragicului, le cunoștea de pe acum! Descurajarea era atât de uriașă, încât își dori ca totul să se termine cu mult înainte. Dar știa că nici asta nu era cu putință.

*

Mai rămăsese însă un singur lucru pe care ar fi vrut să îl afle. Își adună tot curajul și se concentră asupra lui, sperând că magia locului acestuia va mai funcționa o dată. După atâtea frânturi întrezărite, voia să știe ceva clar definit.

*

Vedea în fața ochilor o cameră necunoscută; interiorul era plăcut, deși fără să dea impresia că ar fi fost aranjat în mod special, iar mobilierul era unul obișnuit, dar purtând un specific care i se păru familiar. Pe fereastră, alcătuită din trei segmente, se vedeau niște munți îndepărtați, iar pe laturi, atât cât se putea vedea, se înălțau brazi. „Ăla e Postăvarul?” se întrebă el, confuz.

Lângă ușa cu geam givrat era o canapea desfăcută, transformată în pat; pătura pusă peste el avea culori calde, galben și maro. Acolo era întins un bărbat, cu ochii deschiși și goi; pe chipul încremenit se întipărise o crispare trădând o împotrivire și o disperare de neînchipuit. Nu știa unde anume era el însuși, și nici măcar dacă se afla cu adevărat acolo, dar vedea totul ca un spectator nedefinit. Înțelese, cu un fior de groază, că bărbatul acela era chiar el și că vedea ceva ce niciun om de pe lumea aceasta nu ar trebui să vadă vreodată.

*

„Iar ai adormit…” murmură Laura, mângâindu-i părul. O ținea în brațe, nemișcat, fără să se mai gândească la nimic. „Ce bine e”, șopti ea. Dădu încet din cap. „Ce bine e”, șoptise Adela. Amintirea îl copleși. Răspunsese el. „Asta e tot ce-ți mai rămâne când toate se destramă în jurul tău. Nimic altceva…” „Uiți de toate în brațele cuiva iubit”.

Parcursul acela halucinant se încheiase în sfârșit. Știa, fără să aibă niciun argument, și când avea să se întâmple. Asta voise în final, cu toate riscurile, și primise.

Rămaseră mult timp îmbrățișați, absorbindu-și unul celuilalt prezența. Dar uitarea și liniștea nu le putea găsi nicicum. Nu putea scăpa de concluzia că drumul pe care fusese împins nu ducea nicăieri și că foarte curând va ajunge la capătul lui. Limanul se dovedea iluzoriu. Și atunci, sfâșiat, știu ce îi rămânea de făcut.

*

Asta fusese de la bun început destinația finală stabilită de cine știe cine, sau ce, cine știe de când: se întorsese, în cele din urmă, la Fântâna Inocenților; unde ar mai fi putut să se ducă? Tot ce mai spera era că va ajunge din nou într-una din lumile acelea alternative, iluzorii sau nu, și că, de data aceasta, va rămâne definitiv acolo.

(fragment din volumul  Fântâna Inocenților, în curs de apariție  la Editura Junimea)