Dumitru UNGUREANU

Salonul de spital devenise un fel de Poiană a lui Iocan și Hanul Ancuței, concomitent și alternativ. Șase bărbați cu vârste în jurul a 70 de ani agonizam de câte o boală incurabilă, amăgindu-ne că vindecarea depinde numai de seriozitatea noastră în respectarea tratamentului prescris. Însă nu-l respectam. Înghițeam alimente interzise și – vreo doi dintre noi – fumam la WC-ul cu fereastră permanent deschisă. Și povesteam atâtea, că transcrierea ar da o carte, un scenariu de film…

Ionică Neacșu fusese depistat cu diabet, iar internarea căzuse pe el ca ploaia peste miriște tocmai când se strâng paiele. Avea 70 de ani împliniți nu demult, două fete măritate care munceau prin Spania și vreo trei sau patru nepoți rămași acasă, cu bunica. Locuia și cultiva legume pe Valea Dâmboviței, unde îngrijea și-o livadă cu pruni, din care obținea câteva sute de litri de țuică. Nu prididea să bea tot, așa că vindea când se ivea ocazia. Dar în ziua de azi nici țuica nu mai are căutare, copiii ăștia habar n-au ce e bun! – zicea când venea vorba de chestii sfinte. Calificat electromecanic, lucrase în Combinat până când Combinatul se „privatizase” – adică fusese vândut rușilor de guvernul Năstase, iar rușii îl demontaseră și-l duseseră la mama dracu, cine știe unde prin Siberia. Apoi muncise pe ici-colo, până când împlinise anii de pensie și gata, scăpase de-o grijă! Retras la țară, se străduia să nu cedeze ușor nici bolilor, nici comuniștilor vopsiți care se prefăceau democrați sau liberali, dar… Avea ce-avea cu foștii, fiindcă părinții și bunicii lui fuseseră prigoniți de regimul regretat de proști, făcându-l pe Ionică opozantul oricărui guvern care cuprindea reprezentanți ai urmașilor și adepților lui Ilici. Într-o seară ne povesti următoarele:

– Era în toamna lui ’89, cu puțin înainte de revoluție sau ce-a fost învălmășeal-aia. Împlinisem 30 de ani, mă însurasem de vreo doi, aveam prima fată și o așteptam pe-a doua, care s-a născut în primăvar-aia nebună. Și eu, și nevasta luaserăm concediu la 15 decembrie, ca să fim acasă de Crăciun, chit că oficial nu sărbătoream – știți cum era… Stăteam la apartament, în Micro IV, și mergeam acasă, la Pământeni, să ajut pe ai mei la vreo treabă, să iau ceva de-ale gurii. Ei țineau gospodăria așa cum pomeniseră: tata cu calul și plugul, mama cu sapa, amândoi bolnavi să cultive legume, boală pe care mi-au lăsat-o și mie, singurul lor copil. Și cum să nu-i ajut? Din bucat-aia de pământ trăiau și mă ajutau pe mine, la bloc. Din palm-aia de țărână au adunat banii cu care am cumpărat apoi câteva hectare și am făcut grădina de azi. Din ea ar putea să trăiască toată familia mea, dar ai cu cine? În fine…

… Și pentru că nevasta era gravidă, dar și pentru că se înțelegea mai bine cu mama ei decât cu mama mea – soacra, deh! –, am hotărât să stăm vreo săptămână fiecare la fiecare acasă, apoi să ne adunăm unde ne-o conveni. Asta depindea și de prieteni, și de rude, că nu trăiam în pustiu… Așa că sâmbătă și duminică am umblat prin oraș, am târguit ce se putea pe-atunci, iar duminică le-am dus pe fete la țară, la Cobia. Circulam cu mașina mea, Dacia cumpărată de tata ca să am cu ce căra zarzavaturi la piață sau la șefi… Seara m-am dus acasă, la ai mei. Era ceva de muncă în perioada aia, nici vorbă de odihnă ori bețivăneală. Tata nu permitea să-mi fac de cap, eu nu mă îndemnam de unul singur. Ascultam ce se întâmplă prin lume – unde în altă parte decât la Europa Liberă? Și mă tot întrebam dacă o să cadă Ceaușescu, așa cum picaseră ăia prin țările din jur – știți ce s-a petrecut. Nu muream eu de politică, dar un cui tot aveam înfipt în minte!… În sear-aia am băut ceva cu tata și m-am culcat până a doua zi, pe la opt. M-am trezit cu capsa pusă. Afară, mama discuta cu una, o vecină care lucra la primărie, nu știu ce funcționară pe acolo. O chema Vasilica. Mai mică decât mine cu vreo doi ani, nu mă uitasem niciodată la ea ca la o femeie, n-avea pic de vino-ncoace – era, așa, un fel de ulucă… Cum dracu ajunsese la Primărie, n-am priceput! Iar acum era la noi în curte și încerca să o convingă pe mama să încheie contract de lapte – adică noi, care aveam două vaci, trebuia să semnăm contract ca să dăm la CAP cel puțin 800 de litri de lapte pe an, pentru că așa era legea comunistă! Aveai vacă, dădeai lapte la contract! Altfel, nu te primea cu vita la islaz, nu-ți dădea cartelă de pâine, nici butelie – și cine știe ce alte daraveli ți se puneau în cap! Iar tata era cunoscut ca un cal breaz că e contra tuturor birurilor astea, pe care le ocolea cum putea. În fine…

Și Vasilic-aia clămpănea de dimineață să facem contract de 800 de litri de lapte! Că ea n-are nimic cu noi, dar așa e ordinul de la primărie sau dracu știe de unde! Și că nu se poate să ne scutească tocmai ea, că stă pe-aproape și, dacă ne scutește, o să fie pedepsită de primar sau de nu știu cine! Că, deh, degeaba am fost vecini, dacă s-a nimerit să fie cum suntem acum! (Cred că bătea apropo la faptul că n-o băgasem în seamă, dar cine știe ce era în capul ei cât pumnul!) Am ieșit afară pe jumătate îmbrăcat – abia îmi trăsesem o bluză peste pantaloni. Pesemne că arătam și cam rătutit, fiindcă Vasilica s-a uitat la mine ponciș. N-a apucat să mai scoată o vorbă, că am luat-o la înjurături: de ce, fă, să facem contract de lapte, ce datorăm noi CAP-ului? Și dă-i și înjură, de s-a agățat biată mama de mine să tac, că nu e frumos ce zic – nu că n-aș fi avut dreptate! – și așa mai departe… Vasilica n-a mai stat o secundă. A întors spatele și țuști la poartă! N-am mai văzut-o apoi decât de la distanță! În fine…

Asta era luni, pe 18. Vreo trei zile apoi am muncit cu tata să pregătim straturile de bălegar pentru răsadnițele de primăvară. Poate știți, poate nu: treaba asta se începe de prin ianuarie, dacă e timpul frumos. Cum în ianuarie nu mai aveam concediu, am hotărât să o facem atunci, în decembrie. Adunam bălegarul de prin curțile oamenilor sau de la grajdurile vacilor de la CAP și-l depozitam la noi ca platformă dreptunghiulară, cam de vreun metru grosime, cu pământ de jur-împrejur să nu curgă zeama din ele și alte din astea. Mergeam cu tata, umpleam căruța, veneam acasă, descărcam, aranjam, mâncam pe fugă – tata zorea că e timp frumos și trebuie să-l folosim – și plecam iar. Mai bine de trei zile am lucrat pe rupte. Iar joi, pe 21, când eu și tata ședeam la masa de seară, vine un vecin – Gicu lui Ridiche, zis Guriță – și ne povestește de întreruperea emisiunii cu Ceaușescu la televiziune și toate alea pe care le știți. Ce să zicem? Noi nu aveam curent, era „program de sacrificiu” în sear-aia, așa că ne chioram la o lampă cu gaz și ascultam vântul șuierând peste pădurea din deal. Ce-am vorbit, nu mai știu, nu contează. Ziua următoare, pe 22, programasem să tăiem porcul, ca în fiecare an. Și asta am făcut de la prima oră. Mai tăiau și alții prin sat, am auzit multe guițături. Nu ne-am ajutat cu nimeni, eu și tata puteam măcelări doi groștei pe zi, dacă trebuia. L-am dovedit pe la ora unu: tăiat, pârlit, curățat, ciopățit, pus untura la oale pentru topit, pregătit șunci, cârnați și ce se mai face. Spălaserăm masa de lucru și cuțitele, ne spălaserăm și noi, mâncaserăm pomana porcului și stăteam la masă, în bucătăria de vară, unde aranjam operațiunea de obicei. Beam o țuică fiartă și plănuiam nu știu ce lucrări pentru solar – că asta era visul lui tata, să aibă solar! Și a avut, și acolo a și murit, dar asta e altă poveste! În fine…

… Și când ședeam noi așa, vine iar Gicu lui Ridiche, zis Guriță, și urlă ca apucatul că a căzut Ceaușescu și că e revoluție! Tata îl domolește, îl trage în bucătărie și-i pune să bea – bietul tata era pățit cu tembeli din ăștia care îl ațâțau la revoltă, ca să-l pârască dup-aia și să-și tragă niscai foloase. Eu am simțit că mă ia jarul pe sub cur – iertare de vorbă, dar asta simțeam! Am dat să plec, însă tata m-a apucat de mânecă – să mai stau, să mai mănânc, să mai beau… Mult mai apoi mi-a zis că-i era frică să creadă că așa s-a petrecut, că spusele lui Gicu sunt adevărate. Ca să vezi! Era curent, am pornit televizorul și ce-am văzut acolo, nu știu, n-am înțeles nimic! Mă luase așa, un fel de amețeală, parcă eram dus de vânt naiba știe unde și de ce! Am ieșit la poartă. Pe drum – nimeni! Parcă era un sat pustiu, nici câinii nu lătrau! Să plec cu mașina undeva – nu puteam, că băusem destulă țuică și chiar nu mi-a trăsnit prin cap că pot să merg! Dar nici să stau acasă nu-mi venea! Am plecat spre Primărie – de ce credeam că acolo se întâmplă totul, habar n-am! Gicu lui Ridiche – după mine. Tata, și apoi mama, au dat să mă țină pe loc, dar nu i-am ascultat. Bine că nu s-a petrecut nimic, nu mi-a venit să dau foc la Primărie sau să-l omor pe milițian, cum au făcut alții pe aiurea… În fine!

În centrul satului, destui oameni. Toți cu același gând – să facă revoluție! Dar ce dracu revoluție să faci la Pământeni? Primarul nu era acolo, milițianul nici atât, de la CAP nimeni, doar câțiva inși care lucrau pe la birourile ca vai de lume ale „puterii locale” – vedeți că am pus ghilimele… Ce să te cerți cu oamenii ăștia? Careva scosese un televizor pe prispa Primăriei și toți ne uitam la el, cu uimirea aia prostească pe care o vezi la un țigan pus în fața unei rachete cosmice! Începuse să circule și o sticlă de țuică, au pitit-o repede, ca să nu iasă vreun scandal… Toți vorbeam, țipam, povesteam, înjuram. Să punem de revoluție? Contra cui? Să plecăm la oraș? Unde și de ce? Eu aveam ce aveam cu… comuniștii! Mă frigea ce trăisem alături de ai mei, câtă muncă se dusese pe plocoane, șpăgi, daruri, pomeni și așa mai departe. Munceam și aveam, dar de ce să tot dăm pe degeaba? În fine…

… Spre seară, când se mai domolise iureșul și veniseră mai mulți oameni, l-am văzut deodată pe unul, Petre alui Ghinie, zis Găgălică. Era – că a murit între timp – un tip cu vreo trei sau patru ani mai mare ca mine, semăna la figură cu Mircea Geoană și tot așa, cam prostănac de fel. Tatăl lui fusese pe vremuri spaima județului – poate ați auzit de Ghinie – activist de partid, băga oamenii în colectiv cu bătaia, dacă nu-i băga la pușcărie! A băut până a crăpat spirt trecut prin pâine, că nu-i ajungea țuica de prune… Petre ăsta nu știu ce școală de partid făcuse și era om bun la toate prin comună, răspundea – între altele – și de contractele pentru vaci și porci. Poate mai știți că erai obligat să dai la contract un porc sau o vită, de preferat un tăuraș, un vițel mai pricopsit. Găgăligă ținea socoteala vacilor gestante, care urmau să fete la termen. Sau nu! Ei, cu acest „nu”, Găgăligă învârtea pe degete o grămăjoară bună de afaceri dubioase. De exemplu, te trecea la caiet că ai vaca stearpă, deși ea era gestantă. Iar când vaca făta, puteai să vinzi vițelul, să-l tai sau să-l dai plocon. Găgăligă lua partea lui și completa la catastif ce trebuie ca să nu fii anchetat de miliție – știți că pe vreme-aia se făcea și pușcărie dacă tăiai o vită fără aprobare de la primărie! Și Găgăligă îl ajutase pe tata să ascundă în fiecare an un vițel bun de tăiat, măcar că jumătate din carne se ducea pe plocoane. Chiar în ’89, prin septembrie, operase încă o dată actele trebuitoare. Și-acum îmi amintesc de tăurașul ăla, parcă mai cărnos ca niciun altul de mai înainte. C-așa era mersul treburilor atunci! În fine…

Când a sosit la primărie în sear-aia de 22 decembrie, Găgăligă era treaz, nu băuse nimic. Mă miram că a venit acolo, oamenii puteau să-l încaiere, că nu încheia afaceri cu toți cum aranja cu tata. Ce-o fi crezut? Stai să vedeți ce-a crezut, fiindcă s-a dat în stambă imediat – v-am zis că era cam prostănac de fel. Toți ne uitam la televizor, eu tot vorbeam și comentam, iar când a apărut Iliescu pe ecran și-a zis ce-a zis, am început să-l înjur – ce, bă, tot comuniștii? Și dă-i, și înjură! Atunci Găgăligă s-a apropiat de mine și mi-a zis așa:

– Bine, bă, Ionică, eu te-am ajutat cu vițelul, iar tu te iei de tov. Iliescu?

Nu mi-a venit să cred că vorbește serios. Dar vorbea.