Luminița CORNEANU

Am făcut liceul într‑o vreme când profesorii de vocație erau la catedră. E drept, comunismul nu le lăsase opțiuni, iar începutul tranziției era prea tulbure ca un profesor de generală sau de liceu să pornească, așa cum se spune acum, „pe cont propriu”. Pentru cei mai tineri dintre cititori, poate e nevoie să explicăm. Începuturile capitalismului românesc au fost marcate de „butic”, adică micul magazin cu de toate, mai ales cele care ne lipsiseră cumplit în anii 1980‑1989: haine, dulciuri, mâncare de orice fel, electrice și electronice, deși acestea din urmă au trebuit să aștepte cu adevărat mijlocul anilor ’90 și un pic de dezvoltare economică pentru a putea exista pentru ele o piață.

Așa că oare ce puteau face oamenii care citiseră cărți și educaseră minți toată viața lor decât să continue să facă același lucru?

Am avut imensul noroc să am în liceu profesori exemplari, care erau pasionați de disciplinele lor și de educație în sine. Ceea ce se străduiau să facă în fiecare oră era în primul rând să ne facă oameni, să ne provoace să gândim, să ne ajute să înțelegem, să ne punem probleme, să exprimăm opinii. Și asta nu se făcea cu emfază, ci într‑un mod foarte natural. Cu textul în față, citit în clasă și cu întrebarea: „Tu ce părere ai?”.

Așa am aflat eu că literatura e frumoasă și că pot să am păreri despre ea și chiar trebuie să le am. La română, franceză, germană, latină, literatură universală, filosofie, singurul mod de predare la Colegiul „Elena Cuza” din Craiova, în anii 1991‑1995, era discuția pe text.

Diriginta noastră, doamna Gabriela Nițu, profesoară de română, nu doar discuta cu noi despre literatură, ne aducea în fiecare săptămână în clasă Academia Cațavencu și ne‑o lăsa în timpul recreației. Nu cred că o învățase nimeni să ne facă „educație media”. Făcea doar parte din felul în care educi un tânăr, dacă știi cu ce „se mănâncă” educația. Mai exact, într‑un peisaj media emergent, după controlul paranoic al cuvântului scris în perioada comunistă, doamna dirigintă a ales un produs umoristic, pamfletar, cu ilustrații, prin care să ne atragă atenția asupra realității din jurul nostru.

Cât timp am predat limba română am făcut‑o exact cum făcea doamna dirigintă: cu textul în față, citit, apoi întrebarea: „Cum vi s‑a părut?”. Și, de fapt, nici nu mi‑am pus problema că aș putea face altfel: pentru mine, literatura așa se preda, așa se predă. În dialog cu textul și cu elevul sau studentul.

Doamna profesoară de franceză Carmen Crețu pur și simplu nu accepta că nu „putem” să pronunțăm corect. În trimestrul I din clasa a noua a stat lângă fiecare dintre noi până am învățat să pronunțăm cum trebuie fiecare sunet și în special cuvântul „cœur”, pe care noi desigur că‑l pronunțam „chior”. Foarte mulți ani mai târziu, când am fost extrem de pasager profa de franceză a unor copii de gimnaziu cu Instagramul în buzunar, ca să le mențin atenția la ceea ce făceam și să‑i fac să se îndrăgostească măcar puțin de franceză am aplicat metoda doamnei Crețu: cu cântece. Știu și acum exact toate versurile cântecului Voyage, Voyage, învățate în clasa a noua, și sper ca măcar doi‑trei dintre elevii mei despre care vorbesc să zâmbească peste ani când vor auzi Alors on danse al lui Stromae, pe care l‑au tradus în gimnaziu la ora de franceză. Tot doamna Crețu ne‑a cerut imperativ să citim bibliografia școlară în franceză și așa ne‑a făcut, pe mai mulți dintre noi, să ne îndrăgostim iremediabil de câțiva autori francezi descoperiți pe la 15‑16 ani.

Doamna Florentina Popescu, care ne preda literatură universală în clasa a XI‑a, a prins câteva direcții de interes particulare ale unora dintre noi și așa am primit eu împrumut, cu titlu de recomandare, Dincolo de bine și de rău, descoperindu‑l pe Nietzsche.

Știți la ce nu cred că se gândeau profesorii mei din liceu? Dacă e treaba lor să ne lase reviste în clasă, dacă e treaba lor să facă club de franceză sâmbăta, zi liberă, sau să ne predea a treia oară, într‑un mod complet diferit de primele două, si conditionnel, ca să se asigure că am înțeles. Dacă e treaba lor să recomande lecturi din afara ariei lor precise. Dacă e treaba lor să afle care e părerea noastră despre orice: despre Creangă, Rebreanu, despre definiția fericirii după John Stuart Mill sau despre soluția mamei din Mutter Courage.

Ce pot să vă spun cu siguranță este că pasiunea pentru disciplina pe care o predai o poți transmite cu o singură condiție: să ai tu însuți acea pasiune.

Am auzit adesea în jurul meu, de la copii, tineri și chiar de la oameni de vârsta mea, că lor li s‑a dictat tot timpul la clasă, la română. Că ei au trebuit să învețe pe din afară comentarii și să le reproducă întocmai.

Ce pasiune poate genera o astfel de „metodă”? Au trecut anii, s‑au schimbat programele, se cer metode activizante chiar în textul curriculumului național, ei bine, nu: dictatul nu moare, nu se predă.

Credeți că un profesor care dictează 50 de minute, oră de oră, poate fi văzut drept model de cineva?

Credeți că acest profesor, chiar dacă elevii lui sunt roboței disciplinați, tocesc și iau examenele, a format cu adevărat vreo competență dintre toate pe care ar fi trebuit să le formeze?

Credeți că un copil care are o problemă poate veni cu inima deschisă să i‑o prezinte unui profesor care dictează tot timpul?

Nu aș vrea să virăm însă spre învinovățirea profesorilor.

În piața liberă și țara liberă pe care ne‑am dorit să o construim, profesorii pasionați, plini de viziune și energie, ar veni în educație dacă salariile ar fi motivante. Nu sunt – iar multă vreme au fost lamentabile –, deci nu vin sau vin foarte puțini, insuficienți pentru nevoile învățământului românesc.

Profesorii cu vocație există – și i‑am întâlnit la FILIT, la numeroasele întâlniri din licee și la mai multe ediții ale clubului ALECART coordonat de Nicoleta și Emil Munteanu; i‑am întâlnit în proiectele Asociației De Basm, a cărei membră sunt, unde i‑am întâlnit și pe elevii lor: sclipitori, curajoși, plini de idei și de imaginație, cu multe lecturi, cu lumină în ochi. Doamnele Mihaela Nicolae și Irina Neacșu, profesoare de limba și literatura română la școli din Buzău, respectiv Tulcea, mi‑au rămas ca modele contemporane de profesori după interacțiunea cu elevii dumnealor.

I‑am întâlnit, sau poate mai bine și mai cinstit ar fi să zic „le‑am întâlnit” la Botoșani, unde am inițiat, împreună cu Dan Lungu, Festivalul de Literatură pentru Copii și Adolescenți Apolodor, iar scriitorii invitați au fost și oaspeții cenaclurilor literare coordonate de profesoarele Loredana Carcea (pentru elevi de gimnaziu) și Daniela Orășanu (pentru clasele primare).

Care pare să fie elementul comun? Același: pasiunea personală, capacitatea profesorului de a oferi din timpul lui personal, de a le deschide copiilor orizontul spre lecturi, autori, experiențe noi.

Grozav ar fi dacă profesorii pasionați ar fi peste tot susținuți de biblioteci școlare dotate cu cărți noi, potrivite copiilor și adolescenților contemporani, de biblioteci publice (județene, municipale, orășenești și chiar comunale) care să invite din când în când câte un scriitor în fața copiilor, și dacă ar fi scutiți de birocrația care nu are legătură cu actul didactic.

Până atunci, ne rămâne să‑i admirăm pe acești profesori așa, izolați cum sunt, pe ici, pe colo, să citim despre ei în câte o revistă sau să‑i aplaudăm la vreo gală pentru educație.

Copiii României însă ar merita ca poveștile profesorilor pasionați și carismatici să fie promovate, multiplicate, date și luate drept exemplu, astfel încât, la finalul anilor de școală, fiecare fost elev să poată spune măcar despre un profesor: „A fost modelul meu!”.