Florentina TITULEAC

În 2018, în dimineața când era ziua mea de naștere, primul lucru pe care l‑am făcut a fost să deschid laptopul și să mă înscriu în programul Teach for Romania. L‑am considerat un cadou pentru mine, fără să știu că aproape opt ani mai târziu voi fi tot învățătoare la Gârcini, una dintre cele mai mari comunități compacte cu origini rome din Europa. Lucrez aici din primul meu an de program, între timp m‑am titularizat, am absolvit examenul de definitivat și pe cel de grad didactic II. Sunt tot ceea ce au nevoie oamenii din comunitate: sprijin, om de încredere, furnizor de haine și hrană, ajutor la citit factura la curent, mediator, om de fundraising, organizator de tabere și excursii, doamna Florentina pentru elevii mei.

 Copii pe care i‑am pierdut

Pe R. l‑am readus la școală greu, după vreo doi ani de absenteism, deși nu era în clasă la mine. Era într‑o clasă paralelă, dar venea în perioada de online la școală cu fișele fratelui său, C. Am convins‑o pe mama să îl transfere la începutul celui de‑al doilea semestru al anului trecut școlar.

C. este un elev de mediu spre jos. Bănuiesc că e dislexic, deși nimeni de specialitate nu i‑a pus diagnosticul. A făcut progrese foarte mari, cunoaște mai bine de jumătate din litere, poate segmenta fonemic (adică poate împărți un cuvânt rostit în sunetele pe care le aude). Eu sunt tare mândră de el. Am lucrat anul trecut în remedial cu el (lucru suplimentar cu elevii, după terminarea orelor) și a făcut progrese foarte mari. Și cu R. am lucrat în remedial. Progresele au fost mult mai mici, dar era cumva de așteptat. Avea 12 ani și era încă în clasa a doua. M‑a ajutat mult relația pe care o aveam cu mama lor. Discutam periodic cu ea și îi aducea pe copii la școală. Era genul de părinte pe care mă puteam baza oricând, deși era o femeie simplă și nu știa să își scrie nici măcar numele.

În timpul școlii de vară, mă cheamă portarul la poartă că mă caută cineva. Era tatăl celor doi, pe care l‑am mai văzut o singură dată. Mi‑a spus că mama a plecat cu altul și am tăcut. Nu am știut ce să zic pentru că nu înțelegeam de ce îmi spune mie asta. Când mi‑am revenit, i‑am spus: „Okay, înțeleg situația, dar cu ce vă pot eu ajuta?”. Mi‑a spus să nu îi las pe copii să plece singuri acasă, deși făceau mereu asta. Îi era frică să nu vină soția „să îi ia cu o mașină”.

La începutul anului le‑am luat copiilor haine și încălțăminte din cap până în picioare. C. încă mai vine la școală, dar pe R. l‑am pierdut. Nu au telefon, se mută de la mamă la tată, de la o bunică la o mătușă. Niciodată nu știu unde au dormit sau cu cine ar trebui să vorbesc de acasă. Tatăl (care nici măcar nu e trecut în certificat) a venit să vorbească cu mine de câte ori l‑am chemat.

Pe mamă am mai văzut‑o de vreo câteva ori în curtea școlii, dar nu am avut un dialog. Nu am judecat‑o niciodată, ci am încercat să o înțeleg și să caut soluții. O tot căuta pe învățătoarea celui de‑al treilea copil minor pe care‑l avea pentru a‑i reînnoi dosarul CES (pentru fiecare copil cu cerințe educaționale speciale părinții primesc o bursă). Nu știu ce s‑a întâmplat, dar de Crăciun tot eu i‑am dăruit ghetuțe și celui de‑al treilea frate.

C. e integrat în grupul clasei, e atașat de mine și de colegi și va trece clasa, chiar dacă a început să lipsească destul de mult. Pe R. l‑am văzut o singură dată semestrul acesta la școală și încă o dată în timp ce plimba, cu vreo trei băietani de vârsta lui, o căruță plină cu câini prin comunitate.

Am știut de la început că îl voi pierde cândva pe R., dar nu mi‑am imaginat că‑l voi pierde și pe C. Niciunul nu s‑a mai întors la școală, dar mie îmi place să cred în continuare că tot ce am sădit în ei se va vedea în timp.

Când îți găsești altă școală?

Încă mai primesc întrebări de ce nu îmi găsesc altă școală. Las acum în scris că pot să îmi găsesc oricând, dar nu îmi doresc. Uneori folosesc scuza că sunt aproape de casă. Dar adevărul e că am o altă școală chiar în fața blocului în care locuiesc. Îmi place la Gârcini, m‑am obișnuit, îi cunosc pe copii și le cunosc părinții. Văd cum crește comunitatea sub ochii mei.

Acum șapte ani nu aveam grup de WhatsApp. Dacă trebuia să aduc părinții sau copiii la școală, trebuia să merg prin comunitate sau să discut cu mediatorul. Părinții își schimbau numerele de telefon în fiecare lună – cei care aveau telefon – și funcționau tare bine biletele trimise către părinți prin copii. De foarte multe ori am luat bilete la film, la teatru, dar au rămas nefolosite pentru că elevii nu au ajuns la școală în dimineața respectivă. Unii părinți lucrau, dar cei mai mulți nu cu forme legale.

Anul acesta, în Școala Altfel, am avut prima activitate facilitată de un părinte din clasă. Am mers la el la muncă, la fabrica unde lucrează și am văzut cum se reciclează plasticul, sticla, aluminiul. Și‑a reprogramat tura de muncă în ziua respectivă pentru a ne putea face chiar el turul fabricii și a ne arăta „baloții ăia mari”, despre care fiul său mi‑a povestit în fiecare zi timp de două săptămâni.

În ianuarie 2022, am fost cu prima mea generație de elevi la teatru, iar doamna de franceză care ne‑a însoțit mi‑a spus: „Copiii tăi sunt destul de bine îmbrăcați. Cum de ai nimerit o așa clasă?”. Când m‑am uitat la ei, cam 70% din ce purtau erau lucruri ajunse la ei prin mine: geci, ghetuțe, căciuli, fulare, ghiozdane. Majoritatea prin pachetele de Crăciun pe care le strâng pentru copii, dar nu numai. Am în continuare la școală un dulap cu haine și încălțăminte, astfel încât să nu mai aud scuza „nu a venit că nu are papuci”.

Anul acesta, după ce profesorul de sport mi‑a spus că un copil a venit fără șosete și data viitoare să nu se mai întâmple, am avut câteva zile la rând un copil lipsă din clasă și o scutire medicală. După vreo 2‑3 zile, când mama a venit și mi‑a spus că a trimis‑o copilul să vadă dacă a rezolvat cu absențele și că mai durează până se face bine, mi‑am dat seama care era problema. Am cumpărat șosete, am căutat ghetuțe potrivite în dulap și le‑am trimis acasă prin sora lui de la clasa a IV‑a. În următoarea zi, copilul a venit la școală.

Momente în care mi‑a fost frică

Despre Gârcini se aud multe povești. Când vin oameni în vizită la noi, mereu mă întreabă dacă vor fi în siguranță. Sunt surprinși să vadă că suntem o școală normală, cu o curte de‑a dreptul frumoasă, cu mulți copaci și băncuțe pentru recreere. Gârcini este un cartier la marginea municipiului Săcele, din județul Brașov. În acte, suntem oraș în toată regula. În realitate, străzile nu sunt asfaltate, nu există rețea de apă sau de canalizare. Excepție face, începând de anul trecut, strada principală.

Mie nu mi‑a fost frică să merg singură prin Gârcini. La început a fost inconștiență. Apoi i‑am cunoscut pe oameni, pe elevi, pe familiile lor și am încredere în ei. O singură dată mi‑a fost cu adevărat frică.

Eram cu elevii de clasa a IV‑a, în mijlocul unei ore de matematică. Eram în fața clasei și explicam lecția. Nu am reușit să îmi amintesc despre ce era. Mi‑a deschis ușa clasei tatăl unui elev care abia ieșise din închisoare. Mai fusese o dată, dar acum stătuse doar câteva luni. A spus, dintr‑odată, că vrea să vorbească cu mine și i‑am transmis în ce interval mă găsește în următoarea zi. El a insistat că vrea să discutăm de bursă, dar eu am rămas fermă: sunt în timpul orei, discutăm mâine.

Apoi au urmat o serie de cuvinte urlate către mine, acuze de tot felul, jigniri cărora le‑am pierdut șirul. După câteva zeci de secunde, a trântit ușa clasei și a plecat. Când să continui lecția, băieții mei – unii aveau și 13 ani – mi‑au spus: „Doamna, dacă sărea, săream și noi!”. Abia atunci am înțeles intensitatea agresivității. Și mi‑a fost frică, cu adevărat, pentru prima dată. Nu știu cum i‑aș fi putut proteja pe copii.

Încredere și speranță

Viața la Gârcini poate fi frumoasă, inspirațională, plină de frică, dar niciodată ușoară. Am acceptat că nu există o rețetă minune pe care să o aplic și brusc să vină toți copiii la școală, ci trebuie să fii aproape de fiecare copil și fiecare familie în funcție de cum au ei nevoie.

Acum trei ani, am înscris școala noastră în Boardul Elevilor Teach for Romania. Pentru prima dată, copiii au scris singuri un proiect pe care l‑au și implementat. Au primit foarte mult ajutor din partea mea, sugestii, mi se părea că nu au viziune, nu pot să își imagineze lucruri. Și chiar așa era! Mă uitam la cum vorbesc alți elevi din țară și îmi doream să ajungă și elevii noștri să vorbească liber despre proiectul lor.

Trei ani mai târziu, avem un proiect scris aproape integral de elevii de gimnaziu de la noi de la școală. Au căpătat viziune, înțeleg relația cauză‑efect și sunt dornici de activități extrașcolare. Și sunt responsabili. Vin la școală de câte ori avem întâlniri, se pregătesc pentru acestea, iar eu am lacrimi în ochi aproape de fiecare dată, pentru că știu de unde am plecat. La prima tabără, una dintre eleve trebuia să citească un discurs scris de ea în fața colegilor. Îi tremura vocea atât de tare, încât mă rugam să ajungă la final, să nu înceapă să plângă.

Îmi amintesc și acum cum spuneau profesorii despre ea că este „slăbuță la învățătură”. Era un copil cuminte, liniștit, un copil care se pierde adesea printre cei problematici. Doamna ei dirigintă a crezut în ea, a recomandat‑o în proiect, iar ea s‑a implicat în tot ce a însemnat Boardul Elevilor Teach for Romania. Scoteam foarte greu răspunsuri de la ea, adesea erau monosilabice. A crescut în doi ani cât alții în zece, merge în continuare la liceu și vine în continuare la noi la școală, să îi inspire pe copii și să le dea încredere în ei. Mă mai vizitează uneori să îmi ceară planșe sau să îi mai printez diverse foi, pentru proiectele de la școală. Cum aș putea vreodată să nu îmi fac timp pentru Elena mea? În statistici, ea este un număr. Pentru mine, este un copil care a înflorit pentru că am crezut în ea!

Am crescut

Aveam 21 de ani când m‑am mutat la Săcele și am devenit învățătoare la Gârcini. Nu aveam televizor acasă și nu eram măritată. Nu mi s‑a reproșat niciodată direct asta, dar am înțeles din privirile părinților că anii mei de școală nu sunt așa de importanți fără un soț, un copil și televizor acasă. Mama unei eleve era chiar mai mică decât mine. Alți părinți erau doar puțin mai în vârstă.

Am crescut odată cu prima mea generație de copii și cresc în continuare alături de comunitate. Unii oameni abia așteaptă să vadă cât mai pot, cât mai durează până plec, cât mai am energie. Dar adevărul e că eu iubesc ceea ce fac! Iubesc să fiu învățătoare, să îi ghidez pe copii, să îi ascult, să proiectez activități pentru ei, chiar dacă uneori nu e ușor.

Eu pot să mă uit în ochii copiilor și să le explic de multe ori, cu răbdare, ceea ce nu au înțeles. Pot să șterg, temporar, toate greșelile lor, dacă trebuie să ne focusăm pe învățare, pot să uit că m‑au terfelit părinții, dacă un copil are nevoie de ajutorul meu. În ultima excursie, la fabrica unde lucrează tatăl lui M., doamna care ne‑a primit mi‑a spus: „Să știți că la noi au venit multe grupuri de elevi, dar nu am văzut pe nimeni să aibă atâta grijă de copii, cum aveți dumneavoastră”. Mi‑au dat lacrimile… Mi‑am revenit repede, căci, odată ajunsă acasă, am făcut turul medicilor de familie din Săcele, să văd de ce nu au putut obține elevii de gimnaziu care vor merge în tabără adeverințele medicale.

Probabil cel mai greu îmi este să îmi păstrez echilibrul. Să fiu tot ce trebuie pentru copii precum C. și R., dar și pentru copii precum Elena, pentru copii de clasa pregătitoare, dar și pentru copii de gimnaziu și, acum, liceu. Uneori știu că nu sunt suficient de pregătită pentru unii sau pentru alții și știu că ar fi trebuit să fac lucrurile mai bine. Dar sunt pregătită să învăț să fiu tot ce au nevoie elevii mei, pentru că, adesea îmi place să spun, după 7 ani la Gârcini, pot să fac orice.