Otilia BĂLINIȘTEANU

Mă întrebam, zilele trecute, ce ar fi făcut, în plină epocă AI, în iureșul atâtor controverse, atâtor frici, în fața acestei apăsătoare impredictibilități ce planează asupra educației, profesorul meu de limba română din liceu. I‑am fost elevă, la mijlocul anilor ’90, în liceul pedagogic de la Botoșani. Mai avea doar câțiva ani până să iasă la pensie, dar era cel mai vivace spirit din întreaga comunitate de profesori. Urmam un liceu vocațional, de cinci ani, marcat de rigiditatea de dinainte de 1989, cu mulți dascăli încă tributari timpului în care se formaseră. Orele profesorului Ioan Aniței nu semănau cu nicio altă oră, lecțiile sale de literatură se reconfigurau în adevărate spații de descătușare a minții. Nimic șablonard, nimic care să ne alinieze modelului de învățare, pe care, cu o anumită docilitate, îl urmam la celelalte discipline. Lucrările de control, pe care le uram subversiv numai și pentru că le asociam cu încă o formă de autoritarism, nu contau prea mult în metodologia profesorului Aniței. Punea preț pe eseu, pe exprimarea originală. Prospețimea limbajului, ineditul frazării, situarea în afara tuturor dogmelor de care ne era plină până la refuz mintea, acel captatio benevolentiae cu care ne câștiga la fiecare lecție și de care tot de la el am aflat pentru prima oară îl făceau un personaj extravagant. Ne arăta că se poate învăța și altfel.

Îl văd și acum în fața ochilor, zâmbind ironic, lansând, cu o dicție perfectă, apăsând pe câte un „r”, cuvinte de care poate foarte rar auzisem sau pe care nici nu le știam și de la care pornea într‑o incursiune prin universuri amețitoare, traversându‑le cu precizie de ghid – etimologie, istorie, memorialistică, beletristică, experiențe personale și câte o recomandare de lectură care aparent nu te obliga la nimic. „N‑ar strica să citiți cartea asta.” Atât era de ajuns și citeam, fără excepție. Degajarea lui ne elibera de angoase, ne încuraja să fim critici, să reflectăm. Ba chiar el însuși ne provoca să‑i adresăm întrebări, să‑l punem în încurcătură. Și cu câtă plăcere făceam cu toții asta! Parcurgeam cu voluptate volumele indicate căutând să‑l biruim. Profesorul râdea pe sub mustăți, în vreme ce, ca pe niște sălbăticiuni eliberate din cușcă, ne împrietenea cu propriile minți și cu marea literatură.

Odată am vrut să‑i facem o farsă, la schimb pentru ironia mușcătoare cu care ne șfichiuia zilnic. Ne‑am hotărât să rămânem pe hol, ca și cum am fi chiulit în grup, întreaga clasă. Ne gândeam că, văzând sala goală, va pleca amărât. Iar în momentul acela urma să apărem. Erau prea frumoase orele de literatură ca să chiulim de‑adevăratelea. L‑am urmărit intrând, apoi am așteptat vreo 20 de minute. Cum n‑a ieșit, ne‑am întors spăsiți în clasă. Ne aștepta în picioare, lângă catedră, râzând copios: „Mânjilor, v‑ați rătăcit?”.

„Avea darul rar de a deschide ferestre. Doar le deschidea și le lăsa deschise pentru noi. Fără să ne îndemne, fără a ne ține de mână, fără a‑și asuma rolul de călăuză. Și‑apoi urmărea, cu zâmbetul acela ironic aciuat în colțul gurii, care dintre noi va ieși la fereastră să înghită lacom orizonturile. Mulți dintre noi, elevii lui, am făcut întocmai; mulți ne‑am lăsat atinși de felul lui de a privi și de a sonda lumea. Și, când am înțeles cum vine asta, am început a gusta din limba română ca dintr‑o bucățică de anafură”, scriam în septembrie 2021, când s‑a prăpădit.

A murit la 86 de ani, dar până la plecarea din lumea aceasta a fost conectat la spațiul public al comunicării, învățând să stăpânească „internetul nărăvaș”, cum îl numea cu haz. A avut cont pe Facebook, a întreținut corespondență electronică, și‑a deschis un blog, postând cu regularitate, cu aceeași prospețime în frazare, cu același parfum unic al vocabulelor vechi. Și a scris cele mai prețioase recenzii ale cărților mele.

Cum s‑ar fi poziționat profesorul Aniței în deruta epocii AI? Scriu și râd de una singură imaginându‑mi că în primul rând ar fi purtat niște dialoguri necruțătoare cu chatbotul, folosindu‑și din plin resursele de umor și ironie. Probabil că, din când în când, l‑ar fi apostrofat cu satisfacție: „Mânzule, te cam rătăcești!”. Apoi ar fi încercat să îi înțeleagă utilitatea ca instrument în învățare. Și, în cele din urmă, ar fi fost același ghid care, cu finețe, aproape imperceptibil, ar fi reușit să‑i determine pe elevii de azi să se uite spre AI ca spre o fereastră deschisă spre știința de carte a lumii. Însă o fereastră deschisă nu ca ei să se arunce în gol. Discernământul ar fi fost ținta pedagogiei lui.

*

Ritmul sofisticatei revoluții tehnologice la care asistăm în acești ultimi ani, care nu lasă loc unor timpi de metabolizare a schimbărilor, pune presiune pe osatura societăților. Școala, ca sistem care a structurat, de secole, felul de a gândi și de a accede la cunoaștere, validând educația individului, se află acum într‑o situație derutantă. Pe de o parte, sistemul tradițional de învățare pare, în efervescența expansiunii AI, să nu mai aibă sens. Pe de altă parte, transformarea chatbotului în furnizor personalizat de cunoștințe pune profesorul în ipostaza unei redimensionări strategice a propriului rol, care să țină pasul cu viteza rafinării instrumentelor AI. Ce va face diferența în această competiție om‑mașină? Acel ceva, dincolo de clișeu, care a făcut ca, de când există școală, să existe și amintirea unor profesori care au dibuit, la momentul potrivit, în fiecare dintre noi ceea ce nici nu știam că există. Acel ceva despre care specialiștii în psihologia educației spun că însumează dragostea de a învăța pe cineva și conștiința responsabilității față de cel pe care îl înveți. Altfel spus, acel ceva atât de profund uman care intervine în relația profesor – elev/ student și care, cel puțin deocamdată, nu poate fi transpus în liniile de cod ale unui chatbot. Un concept abuzat de limba de lemn a perioadei comuniste, dar a cărui însemnătate nu s‑a diluat: vocația pedagogică.

Ioan Aniței a fost un profesor de vocație. Unul dintre foarte mulții pe care, dintotdeauna, școala românească i‑a primit ca pe un dar aproape miraculos. În perioadele cele mai pline de confuzie și de turbulențe, ei pur și simplu au fost acolo, nuca tare din care a ricoșat rezistența unui sistem de multe ori obtuz, inflexibil, alteori inert, marcat de impostură și de inadecvare. Vibrația lor a făcut meseria aceasta cea mai omenească din câte sunt posibile.

Cum se va regăsi școala în lumea care se prefigurează – a indivizilor educați în bula propriului feed? Cum vor fi cârpite găurile care se tot lățesc în spațiul altădată comun dintre profesori și elevi/ studenți?

Astăzi, poate mai mult ca oricând, avem nevoie de acești profesori care să încurajeze pași, zi după zi, pe drumul între generații. Ei vor ști să‑și adapteze rolul și să țină vie școala, ca sistem formativ, și în evul nou al inteligenței artificiale generative. Ca de atâtea alte ori în istoria educației, profesorii vor reuși să reînnoade firul, să evite deriva. Pentru că tocmai vocația le va arăta cum.