Laura-Otilia VASILIU

Orice meloman interesat de muzica actuală observă diversitatea contradictorie, derutantă a temelor, stilurilor și tehnicilor compoziționale practicate azi. Este tolerat orice grad de complexitate, minimalismul banal sau plurivalența stufoasă, orice tip de situare în evoluția limbajului, accesibilitatea melodică și fluxul romantic sau pagina abstractă edificată prin mijloacele avangardei de ieri și de azi. Fără să mai vorbim de planul originalității: colajul de sonorități împrumutate și reformulate confirmă sau nu măiestria și cultura stilistică a compozitorului. Sunt și realizări strălucite, un exemplu fiind D’ale carnavalului de Dan Dediu, spectacol de stagiune a Operei din București!

Căutând repere în această diversitate halucinantă, m‑am reîntors la corifeii artei contemporane prin intermediul unei cărți emoționante: Au coeur de la création musicale. Paroles de compositeurs recueillies par Myriam Tétaz – Gramegna, La Bibliothèque des Arts, Lausanne, 2018. Îmi pare o bună cale de a ne resitua în lumea muzicii noi, a compozitorilor și ideilor care contează încă.

Volumul este unic în critica muzicală din ultimii ani. Cuprinde interviuri cu cei mai mari compozitori din a doua jumătate a secolului XX, unii afirmându‑se înainte de război, câțiva trecând în noul mileniu. Sunt personalități pregnante, cu viziuni estetice particulare, dar se raportează cu toții la fenomenul de metamorfoză a ontologiei și limbajului artei sonore, petrecut la mijlocul veacului trecut. Reflecțiile lor asupra avangardei, formulate după ostenirea avântului înnoitor, adaugă nuanțe de luat în seamă asupra evoluției curentului central al componisticii și asupra fiecărui profil artistic în parte.

 

Olivier Messiaen

Contextul biografic și istoric îi poate grupa, o primă categorie fiind formată din creatori ce produc acumularea spirituală și tehnică ce se va rezolva în soluțiile radicale ale avangardei anilor ’50‑’60. Citim pe acest culoar evolutiv mărturiile compozitorilor Olivier Messiaen (1908‑1992), Elliot Carter (1908‑2012), Gian Carlo Menotti (1911-2007), Witold Lutosławski (1913-1994), Henri Dutilleux (1916-2013). Dintre aceștia, Olivier Messiaen, muzicianul teolog și ornitolog, infrasenzorial‑sinestezist, creatorul unui sistem componistic preluat de generații de creatori, dar și profesorul parizian ai primilor avangardiști își exprimă dezamăgirea produsă de schimbarea paradigmei temporale: „Drama vieții mele este că am scris lucrări religioase ascultate de oameni care nu sunt credincioși, am notat cântul păsărilor pentru oameni care locuiesc la oraș (…) n‑au văzut niciodată răsăritul soarelui și n‑au ascultat păsările; am conceput un ritm pentru oameni care nu‑l percep și culori pentru oameni care nu văd nimic. Am pescuit în deșert. Și totuși sunt unii care au fost impresionați de ceea ce am făcut. Chiar și cei care au fluierat: pentru că atunci au resimțit un șoc!” (p. 19). E dezolantă această mărturisire făcută de Messiaen la 80 de ani. Nu poți să nu te întrebi: este o amărăciune inevitabilă la final sau doar un moment de pesimism?

Pierre Boulez

Creatorii care au experimentat fenomenul Darmstadt (Cursurile internaționale de vară pentru muzica nouă) începând cu anul 1946, trăind în direct sau mediat aventura inovației radicale este reprezentată semnificativ în cartea lui Myriam Tétaz – Gramegna: John Cage (1912‑1992), György Ligeti (1923-2006), Luigi Nono (1924‑1990), Luciano Berio (1925‑2003), Pierre Boulez (1925‑2016), Hans Werner Henze (1926‑2012), Karlheinz Stockhausen (1928‑2007), Edison Denisov (1929‑1996), Tōru Takemitsu (1930‑1996), Krzysztof Penderecki (1933‑2020). Mărturia lui Pierre Boulez exprimă cel mai bine metamorfoza muzicianului contemporan.

Compozitor și dirijor de anvergură, muzicolog vizionar, Boulez a fost o voce răsunătoare a schimbării radicale din 1950 prin opțiunea sa pentru absolutizarea rațiunii în procesul creației, abstractizarea sonorității și aspectul heteromorf al discursului muzical. În interviul din 1984 de la Basel, unde i se interpreta lucrarea Répons scrisă cu puțin timp înainte – partitură în stil modern evoluat, dezvoltată prin combinația unică dintre sonoritatea instrumentelor acustice și muzica electronică –, Boulez dezvăluie o poziție înrudită cu cea din tinerețe. Și în acel moment descoperirea materialului sonor, a noilor „instrumente”, problema creării limbajului muzical era crucială pentru el. Argumentează pe linia semiologiei în vogă în acei ani – „în muzică, semnificația este limbajul însuși; cele două planuri nu pot fi separate” (p. 104) –, iar spre final se definește elocvent: „Pentru mine, muzica este o aventură ce constă în sondarea posibilităților de azi de a exprima lumea contemporană și personalitatea mea.” (p. 107). Nimic despre public, nimic despre comunicare!

 

Hans Werner Henze

La polul opus se situează Hans Werner Henze, compozitor german ce a trăit dramatic experiența armatei naziste, aderând ulterior, în consecință, la politica de stânga. Pentru Henze, „a te angaja în muzică înseamnă a te angaja pentru om” (p. 111). Deși a frecventat cursurile de la Darmstadt, n‑a urmat direcțiile avangardei, creându‑și stilul pe linia tradiției postromantice, fiind preocupat de receptarea operei sale. Referitor la ultimele sale simfonii, mărturisește credința utopică într‑o lume mai bună, mai umană, mai fraternă.

Nici Boulez, nici Henze nu și‑au remaniat stilul în perioada postmodernă, precum mulți colegi de generație. Primul și‑a amplificat și rafinat mijloacele expresiei contemporane, al doilea a continuat inovația artistică în partituri mai moderne decât oricând (Toccata mistica), reprezentând două dintre multiplele direcții ale artei sonore de după 1990. Către postmodernism conduc următorii compozitori intervievați: Sofia Gubaidulina (1931‑2025) și Arvo Pärt (1935), prin opțiunea lor pentru spiritualitatea creștină, exprimată în complexe sonore moderne și/ sau minimalism sacru, Alfred Schnittke (1934-1998), cel care a consfințit polistilismul contemporan ca formă culturală recuperatoare și Toshio Hosokawa (1955).

Toshio Hosokawa

Un nou vârf al compozitorilor japonezi de formație europeană – mai sus l‑am amintit pe Tōru Takemitsu –, mult mai tânărul Toshio Hosokawa relatează parcursul său paradoxal, de la asimilarea tehnicilor de compoziție ale avangardei europene la descoperirea rădăcinilor culturale extrem‑orientale. Întâlnirea dintre Est și Vest i‑a profilat stilul și reflecția asupra sonorului: „Nu mai știm să ascultăm un sunet. Un sunet profund e de ajuns, un sunet ce este altceva decât aceste sunete convenționale care ne invadează. Doresc să găsesc armonia cu natura, cu ceilalți, cu societatea (…). Gândind la esențial, la viață, la moarte. Poate este datoria noastră de astăzi, a compozitorilor, a muzicienilor de a crea aceste sunete profunde” (p. 181). Toshio Hosokawa a formulat o adevărată axiomă: în lumea contemporană marcată de zgomot și violență, frumusețea și semnificația sunetului este un reper al calității vieții și artei muzicale.

Myriam Tétaz‑Gramegna, critic muzical și pianistă din Lausanne, s‑a dezvăluit a fi o bună cunoscătoare a vieții muzicale contemporane din Europa și nu numai, de asemenea un rafinat jurnalist, care a știut să provoace mărturisiri esențiale, dar să stea respectuos în umbra creatorilor. Interviurile realizate în anii ’80‑’90‑2000 cu tehnica tradițională – înregistrare audio transcrisă – păstrează vie emoția și spontaneitatea declarațiilor, creând condițiile unei lecturi captivante.