„Capriciile și deliciile” lui Tudor Banuș

Petru BEJAN

Pe final de martie, în galeria de la parterul „Palatului Braunstein” din Iași s‑a inaugurat expoziția artistului Tudor BANUȘ, cu un titlu – „Capricii și delicii” – decupat parcă din recuzita stilistică a lui Caragiale. Cine este protagonistul? Născut în București, în 1947, este unul dintre fiii poetei Mariei Banuș, cunoscută în mediul cultural autohton, înainte și după Război, laureată a Premiului Herder, traducătoare a unor scriitori importanți din literatura universală (Rainer Maria Rilke, Goethe, Sándor Petőfi, Aleksandr Pușkin, Pablo Neruda), ea însăși tradusă în multe limbi. A făcut studii de arhitectură la Universitatea „Ion Mincu” din capitală. În 1972, părăsește România și se stabilește la Paris, unde va continua să aprofundeze pictura și gravura în atelierul Wacker și Pincas.

Debutează în 1974, pentru ca ulterior să organizeze alte circa 90 de expoziții (în Franța, SUA, Germania, Elveția, Austria, Suedia, Portugalia), participând totodată la importante saloane internaționale (Figuration Critique, Salon dʼAutomne, Comparaisons…). A expus și în galerii românești (Constanța, Brăila, Ploiești, Timișoara, București), prezentându‑se cu un proiect („Delir controlat”), reprezentativ pentru creația personală.

Versatil în privința opțiunilor artistice, Tudor Banuș și‑a exersat abilitățile ca desenator, grafician, gravor, ilustrator de carte, pictor. A colaborat cu editori prestigioși, ilustrând cărți ale unor scriitori consacrați (Frații Grimm, Jules Verne, Thomas Jefferson, Jack London, Didier Decoin, Doris Lessing). În același registru, colaborează cu autori români – Ion Barbu, Șerban Foarță. Mircea Cărtărescu. Enciclopedia Zmeilor, cartea acestuia din urmă, a fost premiată de Ministerul Culturii.

Tudor Banuș a făcut și grafică de jurnal, un gen deosebit de pretențios, care pretinde să fii mereu ancorat în actualitate, comentând vizual evenimentele pe măsura desfășurării lor. Între publicațiile care i‑au oferit spațiu de exprimare, întâlnim nume prestigioase: Le Figaro, Le Monde, Le Point, Die Zeit, The New York Times, Forbes, The Wall Street Journal). De 15 ani, publică în revista Observator Cultural, radiografiind – critic și ironic – aspecte ale tranziției autohtone. Artistul folosește imaginile pentru a augmenta sugestiile oferite de textul gazetăresc, adăugând uneori propriile interpretări.

Ca pictor și grafician, este inspirat de tradiția marilor gravori (Hieronymus Bosch, Dürer, Peter Bruegel, Rembrandt), de figurația barocă și de cea suprarealistă, cu accente metafizice (Salvador Dali, Giorgio de Chirico, René Magritte), de versiunea vieneză a stilului Secession. Are un cult nedisimulat pentru „manualitate”, înțeleasă ca pricepere sau „știință” de a face artă cu propriile mâini și cu propriile unelte, percepute ca prelungiri ale minții și corpului. Tehnicile sale sunt adaptate genului practicat, optând uneori pentru desenul liber (când mâna funcționează aleatoriu, eliberată de „cenzura” impusă de rațiune), alteori pentru asumarea de constrângeri grafice, acceptând că mintea trebuie să „comande” traiectoria mâinii, premeditând în detaliu strategiile de reprezentare.

Metoda de lucru este, cred, inspirată de Salvador Dali. La artistul spaniol, imaginile erau generate prin metoda paranoico‑critică, specifică stilului suprarealist, constând în generarea de reprezentări având ca suport și stimul oniricul, fantasticul, subconștientul. În modul „paranoic” de a face artă, mâna face lucrarea, nu creierul. Automatismul gestual se sustrage astfel oricărui control cerebral. În replică, Tudor Banuș propune formula euristică a „delirului controlat”. Doar că artistul nu pare a „delira” în reprezentările sale, nici măcar… controlat. Activează, în schimb, un ludic debordant sau exuberant. Autorul lasă impresia că „se joacă” imprevizibil și spontan cu suprafețele, însă există multă premeditare și luciditate în fiecare dintre acestea, circumscrise unui fundal speculativ asumat cu discreție. La Tudor Banuș, ludicul este altoit fantasticului. Artistul mixează în formule expresive comicul și tragicul, umorul și gravitatea, realismul și dispoziția ficțională, evidente în lucrări cu tentă critică ori caricaturală.

Care sunt temele recurente în lucrările lui Tudor Banuș? Înainte de toate, lumea, omul, corpul, cartea, realitățile sociale și politice de pretutindeni. Imaginarul său reciclează atmosfere rabelaisiene, dar și caragialești. Personaje sunt surprinse într‑o scenografie barocă, sugerând fie o concordie dis‑armonică, fie, dimpotrivă, o discordie… armonioasă, de carnaval grotesc sau de bâlci inepuizabil.

„Capriciile și deliciile” etalate la Iași sunt afine viziunii cinematografice asupra „fenomenului românesc” propuse de Lucian Pintilie în „De ce bat clopotele, Mitică?”. „Lumea” lui T. Banuș este una profund metisată, amestecată; la fel, deprinderile și moravurile, viciul și virtutea, frumosul și urâtul, binele și răul. Lucrări precum: În căutarea omului, Biblioteca din Babel, Sauna‑bibliotecă, Persistența memoriei, Mănăstirea păcătoșilor pocăiți, Dictatorul. Arborele singurătății, Amor ne‑euclidian, Criza economică, Atelierul psihanalistului, Orologiul sunt invitații de a vizita universul imaginar al artistului.

În A fost sau nu a fost Revoluție?, Tudor Banuș schițează cadrele unei veritabile „apocalipse” românești, o alegorie vizuală în care se înfruntă lumi situate parcă la antipozi; una revolută, epuizată, alta insurgentă, căutând să se elibereze de spaimele și fantomele trecutului. În același decor coșmaresc, autorul desenează semne și simboluri ale „vechii” lumi, laolaltă cu personaje care au făcut posibilă prăbușirea acesteia. În poziție centrală este un profilat uliu, apariție monstruoasă, cu aripi amenințătoare și gheare pregătite de atac. Geometria aripilor, oarecum simetrică, se suprapune siluetei Casei Poporului, ea însăși o relicvă a arhitecturii de inspirație ceaușistă. Secera și ciocanul, emblemele comunismului, sunt însemnele tutelare ale tragicului decor, în care se recunosc baricade improvizate, insurgenți alergând în dezordine, teroriști camuflați, tancuri înfricoșătoare, oameni – morți sau în agonie. Autorul descrie o lume tulburătoare, ca ne‑lumea, o „lume pe dos”, care se surpă în ea însăși, dar care se agață de speranța proximei mântuiri colective.

Expoziția de la Palatul Braunstein din Iași este și expresivă, și bogată în sugestii. Tudor Banuș ne amintește cu fiecare imagine că resursele artei trebuie căutate în artistul însuși, care nu va putea fi înlocuit de vreun program digital ultraperformant sau de vreo mașină, oricât de sofisticată. Lucrările sale se pretează unor abordări hermeneutice deschise, pe măsura semnificațiilor întrezărite, în acord (sau nu) cu intențiile auctoriale. Artistul conciliază în chip fericit amplitudinea viziunii de ansamblu cu microscopia detaliului prețios. Poate de aceea, lucrările sale trebuie privite și disecate atent, cu lupa și bisturiul, pentru a sesiza tocmai esențialul. Pentru Tudor Banuș, numai acesta contează.