Miruna-Teodora TURBATU

E 25 septembrie 2025. Jurnaliștii – fotografi, operatori cameramani, reporteri – sunt înghesuiți într‑o sală largă, în renovări, a Aeroportului din Chișinău. Imediat ce autoritățile moldovene permit accesul, toți se desfășoară ca într‑o formație dinainte stabilită, de‑a lungul unui uriaș și murdar perete de sticlă. Peste tot e plin de praf și de moloz. Îmi iau locul în formație, îmi pregătesc aparatul de fotografiat, mă sprijin pe genunchi și aștept, căutând unghiul potrivit. Toți așteptăm cu sufletul la gură aterizarea zborului Atena‑Chișinău. Dar nu aeronava grecească e ce ne interesează pe noi, ci pasagerii ei. Mai exact, un singur pasager. Vladimir Plahotniuc. 

În luna august a anului trecut, Republica Moldova a fost cuib pentru un adevărat fenomen cinematografic. Serialul „Plaha”, în producția regizorului Igor Cobileanski, alcătuiește într‑o manieră artistică, dar și documentaristică, biografia uneia dintre cele mai controversate figuri din istoria contemporană a vecinilor noștri de peste Prut. Din tinerețea sa și până aproape de prezentul pe care îl trăim, portretul său se construiește răspunzând, în 10 episoade de câte aproximativ o oră fiecare, la întrebarea „cine a fost Vladimir Plaha?”. Un coleg turnător. Un colaborator al regimului socialist din Republica Moldova de dinainte de 1991. Un traficant de copii și de femei. Un om de afaceri lacom, fără scrupule. Un politician care a furat, a șantajat, a spălat bani și a ucis – ce‑i drept, nu cu propriile mâini.

Legăturile dintre personajul Vladimir Plaha și persoana lui Vladimir Plahotniuc sunt multe. Jurnalistul moldovean Vitalie Cojocari vorbea despre ecranizarea vieții lui Plaha cel real astfel: „[…] am recitit un articol pe care l‑am scris încă pe vremea când Plahotniuc conducea Republica Moldova cu o mână de fier. Ziceam că Netflix ar trebui să‑și ia notițe. Doar că filmul nu trebuie romanțat. Plahotniuc, numit Plaha la Chișinău, este un oligarh din Europa de Est, un oligarh tipic unei țări din fostul lagăr sovietic. Asta spuneam și, când colo, uite că s‑a întâmplat.” Apropierea de istoria vecinilor noștri, de fapte reale atrag și mai mult spectatorul să rămână până la finalul poveștii. Pe de altă parte însă, l‑ar putea determina să‑și pună întrebarea „de ce s‑ar face o producție cinematografică despre un infractor? De ce ar fi adus atât de mult în lumina reflectoarelor și a minților creative a regizorilor un om ce i‑a dat istoriei moldovenilor un gust atât de amar?”. Îmi propun să răspund.

Pentru că era nevoie de un memento

Nu‑mi mai simt picioarele. Mă doare capul de la agitația și gălăgia jurnaliștilor care vorbesc continuu, făcând sala în care ne aflăm să tremure de atâta ecou. Ochii mă ustură de la praf și de la orele nedormite pe care le‑am petrecut în rutiera Iași-Chișinău. Sunt în aeroport de la 4 dimineața. Zborul de la Atena, însă, aterizează la ora 9. Am intrat greu în clădire. Pentru că alegerile parlamentare de peste câteva zile aduc risc mare de instabilitate și atentate în Moldova, a fost dată o nouă directivă de securitate: în aeroport nu mai pot intra decât pasagerii cu bilet. Porțile au fost flancate de polițiști. Am reușit, însă, să mă strecor înăuntru, camuflându‑mă în mijlocul unui grup mare de evrei hasidici, veniți în pelerinaj de Anul Nou Evreiesc. 

Ascult fără oprire trilul de anunțuri al aeroportului. Mai sunt cinci ore până la aterizarea avionului. Intru pe internet să citesc despre Plahotniuc. Să descopăr cine e și de ce extrădarea lui a devenit o știre pe care atât moldovenii, cât și românii au citit‑o cu sufletul la gură. Și am aflat. 

Extrădarea lui Vladimir Plahotniuc

Când oligarhul fugar Vladimir Plahotniuc a fost adus înapoi în țara sa, mulți oameni de presă veniți la aeroport se întrebau dacă nu cumva există o legătură între lansarea serialului, extrădare și alegerile care urmau să aibă loc în doar câteva zile. La vremea respectivă, Plaha nu era disponibil pe Netflix, ci chiar pe Youtube și pe una dintre televiziunile moldovenești. Era gratuit și foarte accesibil de urmărit. Unii reporteri se gândeau la toate aceste fapte ca la o demonstrație politică, un mesaj menit să se așeze pe niște răni vechi, cu speranța ca procesul electoral ce urma să aibă loc să nu facă trecutul să se repete.

Într‑adevăr, producția reușește să reconstruiască toate straturile unui stat în care puterea se condensează în brațele unui grup restrâns de oameni, fie ei politicieni sau afaceriști. Serialul prezintă, printre altele, felul în care funcționează rețelele de influență și explică acest lucru printr‑un exemplu concret din istoria recentă a Republicii Moldova. Construcția analogiei dintre serial și realitate este discretă dar totuși transparentă. Spre exemplu, e imposibil să ne scape faptul că numele personajelor sunt suficient de sugestive încât să putem identifica omologul. Plaha? Lui Vladimir Plahotniuc i se mai spunea și Plaha. Igor Dodu? Fostul președinte al Republicii Moldova Igor Dodon. Vladimir Cioroian? În limba rusă, traducerea cuvântului „cioară” este „vorona”; deci Vladimir Voronin, un alt fost președinte comunist al Republicii Moldova. Nu doar numele personajelor au fost alese pentru a fi sugestive, ci și multe dintre afacerile controlate de oligarhul fugar. Spre exemplu, este descrisă în serial lupta lui Plaha pentru a fi numit director la „Petroil Moldova”, echivalent al „Petrom Moldova”, lanț de benzinării pe care Plahotniuc l‑a condus timp de aproape 10 ani.

Protestatari care îl susţin pe Plahotniuc

Cele mai puternice exprimări ale caracterului de memento al serialului sunt imaginile de arhivă de la proteste. Presărate sporadic în puncte culminante, ele conturează tabloul oligarhiei din Republica Moldova pe care regizorul se concentrează în întreaga producție. Prin intermediul lor este omagiată lupta cetățenilor cu un regim nedrept și în același timp, funcționează ideal pentru a reaminti publicului, dar la vremea respectivă mai ales moldovenilor, că trecutul poate fi cu ușurință repetabil și, dat fiind contextul electoral, că un rezultat prost la alegerile parlamentare îi poate întoarce în trecut. Îi poate trimite înapoi într‑o lume în care sunt bătuți cu sânge rece pentru că își exercită un fundamental drept democratic, acela de a protesta.

Pentru că Plaha a fost totuși înfrânt

Din avionul de linie a ieșit un puhoi de lume. În sală s‑a făcut o liniște mormântală. Nu se mai aude niciun reporter transmițând live un stand‑up de la fața locului și niciun operator cameraman înjurând că n‑a prins unghiul din care să transmită perfect acțiunea. Liniștea e atât de adâncă încât poți auzi praful așezându‑se pe noi, vopseaua care se usucă pe pereții sălii și inimile jurnaliștilor bătând tahicardic. Privind pasagerii cum coboară, mă întreb: oare ce au simțit moldovenii din avion știind că au împărțit un drum cu Vladimir Plahotniuc? Gândurile însă se sparg când vocea unei fotoreporterițe răsună în sală „Atenție! Coboară!”. Pe ușa de la coada avionului, parcă mic, flancat de mascați, inculpatul se arată jurnaliștilor.

Personajul actorului Iulian Postelnicu, cu rol principal în serial, spune că Plaha e ca vipera de sub covor. Forța sa, cum descoperim și de‑a lungul producției, nu stă doar în bani, ci în relații și în liste de datornici. Vlad Plaha e omul care are în mâna sa atât puterea, cât și opoziția, acționând din umbră, uneori într‑o liniște totală, alteori lăsând în urma sa zgomot de proteste, de explozii, de focuri de armă și de sânge vărsat. El devine creierul unui adevărat organism, dictând ce va zice „gura” (prin controlul presei), cum îl va susține „scheletul” (conducând politica și justiția) și pe cine vor lovi „mușchii” (aliații violenți și înarmați ai lui Plaha). „Inima” însă e cea care îl duce în prăpastie.

Cunoscând agilitatea lui Plahotniuc ca om de afaceri, primul episod al serialului surprinde prin construirea unui fir narativ în care personajul principal face una din primele sale victime dintr‑un interes romantic. Acesta îl toarnă pe colegul său Petru Negrescu securității și îi înscenează o crimă pentru a‑i asigura drumul spre pușcărie. Și toate acestea pentru a ajunge la iubita acestuia, Irina, studentă la Jurnalism, pe care speră să o cucerească, însă nu reușește.

Jurnalista Irina şi Vlad Plaha

Pasiunea lui Plaha pentru Irina ar putea părea pentru spectator o dovadă că acesta e capabil și de sentimente pozitive. Se dovedește rapid, însă, că un om cu o inimă putredă de‑a dreptul – care ordonă uciderea unei femei pentru a nu‑i deconspira operațiunea de proxenetism sau care aranjează închiderea într‑un spital de psihiatrie a unei alteia, mama unui copil vândut tot de el într‑o rețea de trafic de persoane – nu poate iubi. Când Plaha se arată protectiv față de tânăra reporteriță Irina, amenințând că oricine „se dă la ea” va ajunge castrat, când cedează la propunerea ei de a‑l însoți în America în calitate de translator, înțelegem că la mijloc nu e iubire. E slăbiciune. E kriptonita unui om care părea imposibil de doborât.

Pentru că presa e cea care l‑a înfrânt pe Plaha

Ne mutăm în viteză în fața Aeroportului Chișinău. Trilurile pentru anunțuri despre zboruri cântă încă nevrotic. De‑o parte și de alta a jurnaliștilor se adună protestatari. Sunt puțini. Sunt răzleți, dar rămân pe poziție chiar dacă e plin de poliție în jur. Unii țin pancarte prin care cer libertate pentru Plahotniuc. Inculpatul se lasă, însă, așteptat. Cu voci scăzute, ne spunem că probabil i se citesc acuzațiile. Cineva face o glumă. Spune că Plaha negociază acum cu jandarmii. În curând urmează să fie băgat în duba poliției și dus la penitenciar. Dar totul întârzie. Când oligarhul este adus, în sfârșit, atât de aproape de noi, un cordon de polițiști ai departamentului Fulger împing jurnaliștii cu o forță care aproape ne dărâmă. Se aud întrebări ale reporterilor care rămân fără răspuns. Și se mai aude ceva: vocea unui protestatar care strigă „Plahotniuc, nu uita, pușcăria‑i casa ta!”

Judecătorii pronunţă sentinţa lui Vladimir Plahotniuc

Cel mai important mesaj al serialului este, după părerea mea, legat de puterea jurnalismului. Personajul jurnalistei Irina, rol jucat de actrița Ada Lupu, este mult mai mult decât slăbiciunea lui Plaha. Ca într‑o oglindă spartă, ea este, de fapt, „creierul” unui alt organism. Este justițiarul fără putere juridică ce îi execută, pe rând, pe toți apropiații oligarhului, ce‑i drept, tot cu mâinile altora. Lupta împotriva lui Plaha este, pentru Irina cel puțin, o luptă mai degrabă personală decât profesională. Motivul? Răzbunarea lui Petru.

Deși strategia sa amplă este absolut fantastică și intrigantă, ea pune însă sub semnul întrebării până unde pot fi folosite tehnicile de investigație ale jurnalismului, astfel încât acesta să nu întreacă limita și să devină spionaj. E adevărat, și componența echipei sale este atipică. Lupta dintre o reporteriță de televiziune, un bătrân jurnalist de investigație, un ofițer al Serviciului de Informații și Securitate și un programator împotriva unui om care controlează toate aspectele unui stat creează un fir narativ de tip David versus Goliat. Și, deși astfel de povești inspiră, în acest caz slăbesc caracterul realist al producției cinematografice.

Cu toate acestea, metodele jurnalistice „neortodoxe” ale echipei transmit două lucruri esențiale. În primul rând, creionează un manual de execuție, sugerând cum ar trebui să acționeze, de fapt, autoritățile pentru a lupta împotriva unui mare corupt. Expunând întreaga operațiune pas cu pas, aproape chirurgical, serialul amplifică ecoul pe care îl are mai ales pentru țările unde justiția se dovedește de multe ori nefuncțională (așa cum pare a fi, de exemplu, în România, acesta fiind, poate, unul din motivele pentru care serialul Plaha a rămas în topurile de la noi ale platformei Netflix un timp îndelungat). Pe de altă parte, exagerarea tehnicilor investigative folosite de echipa Irinei mistifică posibilitățile reale pe care le au jurnaliștii. Riscul e că spectatorii ar putea vedea astfel de procedee ca normale și necesare, când, în realitate, multe dintre operațiunile prin care Plaha a fost dărâmat de Irina și colegii ei țin de fapt de responsabilitatea autorităților și serviciilor unui stat.

Eforturile echipei de investigație (și reușita de care se bucură) întăresc ideea că în unele societăți, mai ales în cele oligarhice, jurnaliștii buni rămân de multe ori singurii care nu pot fi cumpărați. Ei ajung singurii care continuă până la final lupta cu sistemele corupte, cu nedreptatea și cu criminalitatea, însă nu prin puterea pumnilor și a armelor, ci prin puterea cuvântului. Prin puterea conferită de încrederea cetățenilor.

Finalul serialului e unul deosebit de puternic. Este construit din cadre de arhivă de la protestele împotriva lui Plaha și se împletește cu scena în care toate victimele acestuia – vii sau nu – iau masa în familie. Acest ultim moment contrastează cu durerea trăită de toate personajele și îl învăluie pe spectator nu doar în căldura și lumina zilei de vară în care masa se petrece, ci în senzația că binele, totuși, a câștigat. O astfel de scenă e ca un balsam care alină și oferă mult confort, atenuând din gustul amar ce se resimte în toate cele zece episoade ale serialului.

Când am fost fotoreporter corespondent în Republica Moldova la extrădarea lui Vladimir Plahotniuc, nu văzusem serialul Plaha. După ce am făcut‑o, însă, am trăit un șoc. A fost brutal pentru mine să realizez ce filă de istorie pătată de sânge se încheie odată cu capturarea oligarhului și aducerea lui în fața justiției. Ce acuzații i se aduc? Că a fost unul dintre organizatorii bine cunoscutului „furt al miliardului”, o fraudă bancară prin care aproximativ un miliard de dolari au dispărut pur și simplu din sistemul bancar moldovenesc. Că ar fi condus o rețea de crimă organizată implicată în mai multe scheme de corupție instituțională. Că a făcut abuz de putere, controlând indirect guvernarea și influențând sistemul judiciar.

Pe 22 aprilie 2026, justiția din Republica Moldova l‑a condamnat pe Vladimir Plahotniuc la 19 ani de închisoare. Această sentință a primit‑o doar în dosarul de fraudă bancară, acolo unde era pus sub cinci capete de acuzare. Oligarhul moldovean mai este, însă, cercetat și în alte dosare penale, atât în Republica Moldova, cât și în Grecia. Pe lângă închisoare, Vladimir Plahotniuc este obligat să plătească înapoi milioanele de euro pe care le‑a sustras fraudulos din finanțele țării și îi este interzis să mai ocupe funcții publice – cel puțin pe o perioadă de cinci ani.

Serialul Plaha m‑a lăsat fără cuvinte și cu respirația tăiată. Dar apoi mi‑a dat curaj. Ca Plahotniuc (sau Plaha) mai sunt mulți alții, poate chiar mai răi și mai periculoși. Însă, uneori, singura formă de dreptate față de victimele lor sunt să vorbim despre ei și să‑i păstrăm în amintirea noastră strâns legați de crimele pe care le‑au comis. De aceea e important că un regizor a făcut biografia unui infractor. Dacă realitatea bate de multe ori ficțiunea, docu‑ficțiunea înscrie cu fierul roșu realitatea dură în conștiința publicului.