Gheorghe ERIZANU

Cartea copilăriei

Poezii de seama voastră, de Grigore Vieru. Noi, copiii anilor ’70 din secolul trecut din Republica Moldova, am avut mare noroc de cărțile lui Vieru. Cartea era o bijuterie poligrafică: legată, hârtie bună, color, aerisită. Îmi scapă numele ilustratorului, dar erau ilustrații neobișnuite pentru realismul socialist și noianul de cărți cu eroi, pioneri și pavlici morozovi. Poeziile erau firești, erau despre lumea care ne înconjura, emanau bunătate și mult bun‑simț. De altfel, ca și Abecedarul din care am învățat literele chirilice. Au fost câțiva ani în care generația mea a învățat din Abecedarul lui Grigore Vieru, Spiridon Vangheli și Igor Vieru. După mine, cred că este una dintre cele mai bune cărți din Republica Moldova din perioada 1944‑1989. Anul 1989 pentru Chișinău a fost crescut de aceste cărți. Oficialitățile comuniste și‑au dat seama că Abecedarul nu educă viitorii constructori ai comunismului și peste câțiva ani l‑au schimbat cu un Abecedar de la Moscova, tradus din rusă. Din el a învățat fratele meu. Cu foarte multe tancuri, săbii, budionovce și rachete spațiale. A mai fost Acul și barosul de Ion Creangă cu ilustrațiile în negru‑alb de Igor Vieru.

Cartea adolescenței

La 12‑13 ani am fost invitat la o reuniune a tinerelor talente de săptămânalul Tânărul leninist. Era sfârșitul anilor ’70. Victor Pânzaru, responsabilul de „tinere talente” de la revistă, după ședință, m‑a chemat în biroul său și mi‑a dat cu mare grijă și cu împrumut, atenționându‑mă să fiu discret, o antologie de poezii de Lucian Blaga din colecția Lyceum, cred, și povestirile Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu, probabil, din colecția Minerva. Eu am venit la Chișinău din Pererita, din nordul Republicii Moldova. Îmi făceam griji că nu le voi putea întoarce. Victor Pânzaru mi‑a zis că le voi întoarce anul viitor, oricum, mă va invita din nou. A fost o gură de aer proaspăt. Nu e o figură de stil. După ce le‑am citit, chiar am simțit altfel limba română. A apărut o libertate pe care n‑am avut‑o până la Blaga și Sadoveanu. Sigur, am crescut și cu Ion Druță. Proza scurtă din Piept la piept și pe la 14‑15 ani a fost romanul Povara bunătății noastre. Ambele cărți erau bijuterii poligrafice. Povara era în varianta inițială, de vreo 300 de pagini. Moș Bulgăr, un Melquíades autohton, era personajul care apărea de câteva ori în carte. La următoarele ediții, Druță a tot rescris romanul, volumul s‑a dublat, Moș Bulgăr a fost omis. Oricum, în memoria mea a rămas acea Povară, cu Moș Bulgăr, cu „mâinile” scris după ortografia română, în pofida ortografiei chirilice.

Cartea pe care ați dărui(t)‑o cel mai des

Albinuța de Grigore Vieru și Lică Sainciuc. După ce Abecedarul lui Vieru a fost scos din programa școlară, Grigore Vieru a creat un abecedar pentru cei mici. Cu același sistem de valori ca și în cazul Abecedarului. N‑a mai fost trecut prin consilii de aprobare pedagogică, n‑a apărut la editura pedagogică. A apărut ca oricare altă carte la o editură artistică. Ca să evite pe cât posibil oficialitățile. Fiecare copil avea două sau trei cărți din Albinuța. Una era scrisă, ruptă, citită, desenată, răscitită, alta stătea în biblioteca personală. Ca o carte de sărbătoare.

Cartea celebră necitită

Nu sunt un fan Dostoievski. Mi s‑a părut dezlânat, creator de personaje pe care nu le înțeleg, sentimente care par din altă lume. Ai nevoie de citit pagini întregi de umplutură ca să găsești o sclipire de o juma’ de pagină sau de câteva pagini din sutele scrise de el. Este autorul pe care nu l‑am citit metodic. Cap‑coadă, cum am fost obișnuit. I‑am citit cărțile din tinerețe, Jurnalul, dar Idiotul a fost „parcurs” pentru examenul de la literatura rusă de la facultate. Sunt restanțier aici. Chiar dacă i‑am citit și textul „Pușkin eto nașe vseo” („Pușkin este totul pentru noi”). Pe atunci studenții de la ziaristică învățau literatura națională, universală și rusă (am aflat cu uimire că astăzi viitorii jurnaliști n‑au nevoie de nicio literatură).

Cartea de pe noptieră (ce recitiți adeseori)

Nu prea revin la cărțile citite. Viața e prea scurtă. Și cărți sunt prea multe. Cu foarte mici excepții. Poate Ghepardul de Lampedusa și Micul Prinț de Saint‑Exupéry, în traducerea Ioanei Pârvulescu. Sigur, oricând rămân cu Hemingway.

Cartea momentului

Sunt cu volumul de proză scurtă Cum am împușcat un elefant de George Orwell și cu Animalul povestitor de Jonathan Gottschal de la Velllant.

Cartea discretă pe care vreți să o faceți mai cunoscută

Cred că Omagiul Cataloniei de Orwell a fost eclipsată pe nedrept de mult mai cunoscutele 1984 și Ferma animalelor. Din literatura română merită să fie puși în raftul întâi Cronică de familie de Petru Dumitriu și Adio, Europa de Ion D. Sîrbu. Dintre basarabeni merită recuperat Eugen Cioclea cu poeziile sale, coleg de generație cu Nicolae Dabija, stabilit la Moscova în perioada sovietică, reîntors la Chișinău în perioada perestroikăi gorbacioviste, a debutat la sfârșitul anilor ’80, când colegii lui de generație erau deja canonici. Republica Moldova mai are un scriitor foarte discret și foarte bun: Vasile Gârneț. Sper să revină în viața literară și sper să fie apreciat după merite.