Valeriu GHERGHEL

A

De câteva zile numai la seducție mă gândesc. Nu, Doamne ferește, nu vreau să seduc pe nimeni, mi‑a trecut vremea, vorba filosofului Tales din Milet, am ajuns la înțelepciune, nu mă mai bag. Dar am străbătut sau recitit o seamă de povestiri interesante. Și, bineînțeles, 69 de lucrări teoretice, în care am căutat să identific locul precis de unde a venit la francezi sărutul zis franțuzesc, care este, în realitatea lui inefabilă, florentin, adică universal.

Toată lumea are impresia că seducția este o treabă de durată, că a seduce (și a duce în ispită) pe cineva cere timp, luni, ani, milenii, veșnicii. Am trăit cu această opinie multă vreme și îmi vine greu să renunț la ea. Realitatea mă obligă, totuși, să renunț.

Seducția nu reprezintă un proces, o devenire, este mai degrabă un impact (aproape imediat), o misterioasă invadare (și cucerire) a minții celuilalt, a ființei lui. Ideea că seducția ar fi o acțiune laborioasă, trudnică (și recomandată numai celor silitori) este îndoielnică. În definitiv, nu există dragoste la a doua privire, iubirea ori se naște dintr‑odată (de la prima privire, adică), ori nu se va naște nicicând. Orice efort e zadarnic. Oricâte priviri ai schimba cu o femeie, dacă nu există un click emoțional, o coliziune hormonală, îmbătrânești la picioarele ei. Femeia rămâne de gheață, ca în poezia lui Eminescu. Nici focul cel mai aprig n‑o poate dezgheța…

Mă uit prin bibliografia problemei. În Jurnalul seducătorului, Soeren Kierkegaard a exprimat opinia mulțimii, seducția este (și pentru filosoful danez) un proces, o evoluție orientată spre un scop: trezirea unui afect. Johannes își propune să o cucerească pe Cordelia metodic, pas cu pas, pe etape, gradual, cum ar veni. Și, în consecința acestui plan minuțios, începe să‑i trimită scrisori, o mulțime de scrisori. Din când în când o vizitează. Îi face, astfel, educația sentimentală. Bineînțeles, Johannes nu simte nimic pentru Cordelia, poate numai un interes minor, o curiozitate de expert. Seducătorul lui   Kierkegaard nu are un scop erotic, practic (id est posesia), ci unul mai degrabă teoretic: o va face pe femeie să vadă altfel iubirea și să se perceapă pe sine ca femeie. Când reușește, seducătorul se retrage. Cordelia este pregătită pentru păcat, dar Johannes, ispititorul, a dispărut din viața ei…

B

Din vasta literatură a cuceririlor amoroase și a tertipurilor erotice, voi aminti cu acest prilej trei cărți despre seducție și seducători și voi face adaos o remarcă privitoare la arta seducției naționale, privită strict științific.

  1. Vă amintiți, cred, povestea matroanei din Efes. O puteți citi în romanul lui Petronius, Satyricon (capitolele CX – CXII), roman scris pe la anul 61, considerat de unii istorici literari o satiră menipee. Dar asta nu prea contează. În Efes trăia odinioară o matroană care își iubea nespus bărbatul. Din păcate, soțul îi face o surpriză și moare. Femeia e devastată. Își sfâșie veșmintele, strigă, gesticulează, se vaită. În pofida sfaturilor, nu se mai dă dusă de la mormânt. Lumea îi elogiază iubirea și virtutea. Dar nu departe de mormânt așteaptă un soldat care păzește crucile unor răstigniți. Matroana postește cinci zile. E obosită de plâns. O apucă foamea. După cinci zile, soldatul se apropie binișor de ea și o îmbie cu mâncare și băutură. Îi sugerează că nu merită să‑ți sacrifici viața pentru un bărbat care se găsește deja într‑o altă lume. Matroana este întru totul de acord.
  2. Voi lua al doilea exemplu din Decameronul lui Boccaccio, povestirea III: 10. O fată, Abimelech, merge în pustia Tebaidei cu gândul de a se face schimnică. Caută un îndrumător. Îl întâlnește, printr‑un noroc, pe Rustico, un pustnic tânăr și frumos. Rustico o învață o sumedenie de lucruri subtile: să fie mereu smerită și ascultătoare, să spună din tot sufletul rugăciuni și, în fine, să‑l bage pe dracul în iad. Femeia nu iese din cuvântul său și începe să lupte în contra dracului. Boccaccio a scris Decameronul între 1352 – 1354, după epidemia de ciumă din 1348.
  3. În sfârșit, a treia carte este, desigur, Roșu și negru de Stendhal. Asistăm la (cel puțin) două scene de seducție. Prima dată, Julien o seduce pe doamna de Rênal – doamnă care, oricum, era pe jumătate sedusă, de îndată ce‑l văzuse în poartă pe chipeșul institutor. Al doilea episod este mai complicat. Julien află următorul adevăr metafizico‑erotic. Dacă vrei s‑o atragi pe o mironosiță, prefă‑te că o iubești la disperare pe prietena ei. Julien aspiră să ajungă în patul domnișoarei Mathilde de la Mole, dar pentru că numita domnișoară îl privește cu indiferență, începe atunci să‑i facă o curte intensă doamnei mareșal de Fervaque. Un prieten isteț i‑a vândut rețeta. Îi trimite pârguitei doamne o serie de scrisori aprinse și ajunge s‑o emoționeze până în celule. Episodul este plin de haz. Prin intermediul nevinovatei doamne de Fervaque, Julien Sorel își atinge scopul. Trezește curiozitatea Mathildei, ajunge în patul ei încăpător și se bucură de ea.

Dar să venim și la noi. Poetul Ion Barbu nu credea că seducția este un meșteșug care presupune timp. O anecdotă pretinde că, uimit de o sfială pe care n‑o prevăzuse, a izbucnit: „Nu permit femeii române să reziste bărbatului mai mult de cinci minute!”