Cristina FLORESCU
Îmi permit să vă reamintesc unele dintre subtilitățile dialectale ale graiurilor limbii române. Este vorba despre cazurile, mereu confirmate (până acum!) pe baza cărora se dovedește că, atunci când lingvistul nu poate interpreta sistematic, în cadrul disciplinei sale, un lexem (variantă, cuvânt) dialectal, înseamnă că lipsesc încă unele surse necesare interpretării. Din altă perspectivă formulând faptele, vorbitorul unui grai, țăranul, are, de cele mai multe ori, dreptate și orice suspiciune că acesta confundă unele fapte ale graiului său se dovedește nefondată.
Voi demonstra acest lucru cu un exemplu pe care vi-l voi explica atât de clar pe cât îmi permite coarda mea narativă s-o fac.
Principiul invocat mai sus cere o explicație amplă în sine, explicație care să invoce sistemul diacronic și diastratic de selectare a cuvintelor unui idiom, identificarea dialectologică a unui lexem, apoi principiul analogiei lingvistice, implicit cel al etimologiei populare sau urmărirea lexemului în context romanic prin metoda gramaticii comparate-reconstrucție. Sunt fapte ale teoriei limbii amplu dezvoltate în literatura de specialitate. Din cauza aceasta voi încerca să tai un drum mai scurt prin pădurea veche și mereu nouă a realităților limbii române folosind un exemplu pe care-l doresc, pe cât se poate, clarificator.
Mă voi referi la luceafăr.
Iar la această planetă, veți spune? Nu, este vorba de altceva acum – de altfel am scris cuvântul cu minusculă și n-am făcut acest gest întâmplător pentru că în „latina globală” (cea orală + cea scrisă cf. http://www.atilf.fr/ DERom) pot fi sistematizate mai multe sensuri majore ale latinescului lucifer – etimonul lexemului românesc. Mă opresc acum numai la două dintre acestea, legate de cele descrise în eseul scriptorian de față: 1) stea (deosebit de strălucitoare) și 2) numele planetei Venus – numai ca Luceafăr-de-Dimineață pentru că aparițiile de la apus ale acestei planete erau numite în latină Vesper (cf. Thesaurus Linguae Latinae/ TLL 7,1: 1708 – 1711).
Dicționarele limbilor romanice suprapun multe dintre aceste realități astronomice referențiale; sunt menționate, de obicei, două grupuri lexicale subsumate celor două înfățișări ale planetei Venus, cea de dimineață și cea de seară.
În română (ca și în celelalte idiomuri romanice), unele lucrări de lingvistică ori de astronomie (sau lucrări de lingvistică ȘI de astronomie cum este lucrarea școlii terminologice ieșene – lucrare pe care am menționat-o mai demult) au în vedere gestul exegetic complex al comparației dintre termenii astronomiei românești științifici și cei populari, identificând denominativ stele și planete în corelație popular versus științific. Pentru identificarea unei anume realități astronomice care corespunde unui anume termen dialectal, adeseori lingviștii și astronomii studiază indicii explicativi așa cum un paleontolog identifică, în scoarța Pământului, realitatea științifică a unui organism fosil; sau cum un paleograf descifrează un manuscris străvechi.
Astfel de demersuri sunt greu de realizat, însă fiecare reușită străluminează vorbe simple și complicate în același timp.
Să vedem cum anume.
Aparent, compuse ca Luceafărul-de- Zori, Luceafărul-Dimineții, Luceafărul din-Zori numesc totdeauna planeta Venus văzută la est, înainte de răsăritul Soarelui. Însă analiza atentă a ultimelor surse dialectale și astronomice a identificat cu multă claritate că referentul poate fi și Sirius, cel mai strălucitor corp ceresc din categoria stelelor „(α CMa) stea cu magnitudinea aparentă –1.44”. Trebuie să atrag atenția că, în astronomie, în cazul unei stele, cu cât magnitudinea ei aparentă (= măsura strălucirii sale receptate de pe Terra) este mai mică, cu atât steaua este mai strălucitoare; până la magnitudinea +2 stelele sunt vizibile și (relativ) strălucitoare din perspectiva unui pământean. Sirius are cea mai mică magnitudine aparentă, fiind, prin urmare, cea mai strălucitoare stea vizualizată de pe Pământ. Aparține constelației Câinele-Mare (denumire științifică: Canis-Major). Popular i se mai spune și Zorilă.
Tot Luceafărul este numită, în compuși ca Luceafărul-Porcesc sau Luceafărul-Porcilor, steaua Aldebaran, din constelația Taurul (α Tau), cu magnitudinea aparentă +0.87. I se mai spune Porcarul. Nu este vorba aici de vreun element din obiceiurile de creștere a porcilor, ci de Porcii (cf. DLR s.v. porc), numele popular al Hyadelor, roi de stele din aceeași constelație, Taurul. Acest roi de stele are pe boltă aspectul unei mici turme. Aceste Hyade/ Porcii se mai numesc, în unele graiuri ale limbii noastre, Vierii sau Scroafa-cu-purcei.
O situație asemănătoare întâlnim în cazul denumirii populare a stelei Vega din constelația Lyra (α Lyr), stea cu magnitudinea aparentă +0.03. Avem acum de-a face cu Luceafărul-Ciobanilor. În graiuri, constelația Lyra este numită și Ciobanu-cu-Oile. Se explică, așadar, de ce proiecția dialectală a stelei Vega, cea mai luminoasă stea din constelația Lyra (= Ciobanul-cu-oile), se numește Ciobanul sau Luceafărul-Ciobanilor.
Mai există câteva astfel de situații în care o serie de stele, numite popular și luceferi, sunt stele deosebit de strălucitoare aparținând unor constelații identificate, la nivelul graiurilor, în imaginarul popular, cu figuri desenate pointilist pe coala indigo a bolții cerului.
În unele surse literare culte se avansează uneori ideea că vorbitorul popular confundă Venus, identificată ca Luceafărul, cu Sirius, sau cu Aldebaran, ori cu Vega.
Dar am stabilit deja, în eseul scriptorian anterior, că niciuna dintre aceste denumiri dialectale nu reprezintă un reper temporal al îngrijirii turmelor de animale. De altfel – am mai explicat acest aspect astronomic –, mișcările orbitale ale planetei Venus, deplasările sale vizualizate de noi pe bolta cerească (deplasare numita revoluție sinodică) nu au constanța și ciclicitatea care să permită pământeanului să-și organizeze funcțional muncile, oricare ar fi acestea. Repet, suntem în fața unor proiecții desenate pe cer, configurate corect și cursiv în limba vorbitorului popular.
Ne găsim în fața unei culturi care, fără exagerare retorică, poate fi numită ancestrală. Când un orășean se întreabă, resemantizând mereu, ce muncă pastorală desfășoară un cioban la ora când se ivește Luceafărul-Ciobanului pe cerul serii, orășeanul respectiv face, de fapt, o analogie lingvistică, implicându-se într-o etimologie populară. Țăranul care poziționează cu exactitate steaua în cadrul constelației bine-știute de el și de înaintașii lui, numește corect realitatea astronomică.
Cunoașterea bolții cerești derulate în arealul de limbă românească este proprie tuturor graiurilor. Găsim aici o tradiție bine înseriată în atlasele dialectale. Acestea reliefează existența unor specializări populare. În cazul de față, există așa-numita astronomie populară care-și încheagă, de-a lungul secolelor, termenii bine struniți de cunoscătorii care știu să interpreteze poziția stelelor în beneficiul susținerii unor datini.
*
Mai există acum acești cunoscători întru adevărurile Universului?
Eu cred că ei există, însă poluarea socială a ultimilor ani i-a acoperit, sufocându-le putința discernământului. Ca și cum ai dresa un Inorog să tragă la măsea spre deliciul unor bezmetici ticăloșiți al căror scop poate fi oricare dintre sutele de scopuri ocolitoare, răuvoitoare.
Nimic nu este mai ticălos gest decât să profiți de naivitatea unor oameni pe care i-ai adus la această stare prin viață proastă și incultură.
Cineva spunea public, cu toată convingerea, că lumea se împarte în proști și în deștepți. Iar rostul celor deștepți este să profite de omul prost. De parcă inteligența și prostia ar putea fi sistematizate maniheist! Uităm de cântarul sufletesc, de cel al credinții, al pasiunii ori de forța abnegației. Și câte și mai câte, care mai bune, care mai frumoase.
Cu scuzele de rigoare, dar nu-mi pot stăpâni indignarea.
Cum poți tu, om bine trăit, hrănit, avantajat de un context social, de un dat biologic sau de altul să te consideri mai deștept decât un cerșetor care, fără dinți, cu o pancartă în mână, strigă în fața camerelor unor telefoane performante vorbe răstălmăcite pe neînțelesul celor de neînțeles?
… Ultimul an m-a convins (și o spun scrâșnind din condei) că există pe pământul românesc (cuprins în lumea planetei Pământ) mai mulți intelectuali decât credeam care se ocupă, delectându-se cabotin, cu exacerbarea porcăriilor lumii pe care le rânesc vânturându-le.
Au o problemă cu sinusurile. Suferă de sinuzită socială.
Tratamentul cel mai adecvat este ridicarea nărilor înspre bolta cerului cu numărarea sistematică a stelelor. Se adaugă câte o picătură de praf stelar, în fiecare nară, zilnic. Sigur, cum se obțin aceste picături este o rețetă din altă poveste.