Andrei CRĂCIUN
Pe 29 octombrie, nuvelistul bucureștean Radu Cosașu ar fi împlinit nouăzeci și cinci de ani. A murit, însă, pe 23 aprilie 2023, lăsând generații de cititori să se consoleze cu cărțile sale care reușesc miracolul de a nu îmbătrâni.
Dragă domnule Cosașu, iată-ne ajunși aici.
29 octombrie, între Pelé (23 octombrie) și Maradona (30 octombrie). Nouăzeci și cinci de ani de la naștere. Asta înseamnă ceva.
Ziua dumneavoastră a picat anul acesta într-o miercuri, și asta e bine, căci am fi avut timp să ne întâlnim și să vorbim despre toate câte mai sunt pe lume, prin ziarele și revistele franțuzești, pe stadioane, prin amintiri, prin librării și prin cărți.
„Ai văzut ce mi-au făcut?”, m-ați fi întrebat deodată, ca-n Cehov, și ați fi deschis mai multe reviste literare, ba chiar și Gazeta noastră.
Toate ar fi fost pline de texte în care ar fi fost amintit humorul dumneavoastră și extremismul de centru și amănuntul, deloc nesemnificativ, că sunteți nemuritor.
„Așa e la o anumită vârstă, când ești cunoscutul scriitor”, v-aș fi spus.
Atunci v-ați fi aprins pipa și ați fi surâs: „Râzi tu acum, dar să te văd eu peste o jumătate de secol”. „Să fim sănătoși, să ne tot vedem”. „Și ce ai vrea să-ți mai spun, că la nouăzeci și cinci de ani nu e ca la nouăzeci și patru?”.
Și atunci eu v-aș fi înmânat cadoul: „Un ceas Tissot, fiindcă totul e deocamdată și mai avem timp și pentru că e același model cu cel primit de la tatăl dumneavoastră când ați împlinit treisprezece ani”. Poate că ați fi oftat.
Oricum, pentru a depăși repede momentul festiv, ați fi precizat că la prânz ați dat dispoziție să ni se pregătească de către doamna care vă ajuta la bucătărie „chiar șalău bonne femme, exact ca pe vremuri”, apoi ați fi teoretizat cum e viața după nouăzeci de ani.
Și cum e? E asemănătoare unui meci de fotbal intrat în prelungiri: „Ai trecut de minutul nouăzeci, mare grijă să nu faci vreo greșeală, fiindcă nu o să mai ai timp să o repari.”. „Nu sunt încă în pericol, longevitatea e specialitatea dumneavoastră, am auzit că vă pricepeți la supraviețuiri”, m-aș fi apărat.
„Ce mai e prin lumea asta?”, m-ați fi întrebat, ca și cum n-ați fi știut deja totul, iar eu v-aș fi povestit pe unde am umblat în cele cincisprezece zile în care nu ne-am văzut.
„Și zi așa, mă, băiete, ai revăzut Balticele?! Îți dai seama de ce mi-ai spus tu mie: Am revăzut Balticele…. E extraordinar cum puteți voi să zburați, astăzi în Lituania, mâine în Letonia, poimâine în Estonia, și apoi din nou la București!”.
„Mereu la București”, aș fi confirmat. Și ați fi precizat că există riscul să devin și eu, la fel ca dumneavoastră, un naționalist bucureștean: „Bucureștiul nostru nu se dă pe nimic!”.
Și abia atunci eu v-aș fi spus fraza dumneavoastră preferată, pe care nu vă săturați să o ascultați de fiecare dată când atingeam problema plecărilor și întoarcerilor: „Am revenit eu de la Larnaca, darămite…”.
Acest darămite ne-ar fi dus deodată cu gândul la Hasek și, pentru a ne întreține râsul, dumneavoastră ați fi spus: „Căcat, spuse Svejk intrând în compartiment și căutând să intre în vorbă.”
Am fi făcut un ocol prin Caragiale, socotind că numele lui Caragiale trebuie pomenit la fiecare întâlnire, așa cum sunt pomenite neamurile în Biblie, nu cumva să uităm din cine ne tragem. Suntem toți copiii lui Nenea, care neobosit tot scrie și scrie și scrie la noi.
Am fi spus că avea dreptate Flaubert și nu e bine să tragi concluzii, apoi am fi tras concluzia că nu avem ce să facem: rămânem personajele lui Ion Luca Caragiale, ba chiar și ale fiului său din afara căsătoriei, Mateiu.
Ne-am fi spus că nu e nimic de mirare, și ar fi trebuit să o fi aflat încă de la Seneca. „Seneca? Cel bătrân sau cel tânăr?”, aș fi întrebat. „N-are nicio importanță”, ați fi spus, fiindcă era adevărat.
Ar fi trebuit să o fi aflat, nu e nimic de mirare pe lume, dar tot ne-am fi mirat de rezultatele recente și proaste ale echipei noastre naționale de fotbal, iar eu aș fi fost încă o dată uimit de faptul că nu sunteți un nostalgic, deși aveți atâta trecut la care să vă întoarceți.
V-ați fi aprins încă o dată pipa și ați fi spus ceva în latină, fiindcă altfel „ce intelectuali am mai fi și noi, mă, băiete?”: „Carpe diem, că alta nu se știe dacă mai prinzi. Dacă mai trăim, vorba lui Tolstoi…”.
Iar eu v-aș fi răspuns: „Noapte bună, domnule Samsa, și aveți grijă să nu vă treziți transformat în gândac!”.
Era chiar parola noastră de la prima întâlnire, fiindcă nu suntem doar ai lui Caragiale, ci și ai unui anume domn Franz Kafka din Praga.
Și ne-am fi despărțit târziu, după căderea întunericului, poate că ar fi plouat la București și am fi simțit și noi cum ne cuprinde octombrie ca pe colonelul lui Gabriel Garcia Marquez.
A doua zi, la prima oră, cu acea rigoare deprinsă de peste șaptezeci de ani, v-ați fi scris articolul pentru Gazetă, ignorând amănuntul că, în realitate, Gazeta nici măcar nu se mai tipărește.
La prânz v-ar fi sunat cineva de la redacție și ați fi dictat textul, cuvânt cu cuvânt, insistând asupra farmecului unei repetiții și nu v-ați fi putut abține să nu fiți șarmant.
În text le-ați fi mulțumit tuturor cititorilor, și îndeosebi lui Gicu, acela care nu a uitat niciodată să vă lase un comentariu succint la textele dumneavoastră din ziar.
Două cuvinte, dar două cuvinte fără de care nu se poate: „Sănătate, maestre!”. „Sănătate și ție, Gicule!” – așa ați fi încheiat articolul.
Și s-ar fi făcut deja vineri, încă puțin și s-ar fi împlinit și un număr de ani de la revoluția aceea din noiembrie care s-a întâmplat în octombrie. „Ce revoluție e aceea care nu pendulează între tragedie și porcărie?”.
V-aș fi sunat să vă felicit pentru articolul din Gazetă și mi-ați fi precizat că măcar atât puteați face pentru meseria căreia i-ați dedicat „o viață nu tocmai scurtă, mă, băiete”.
V-aș fi întrebat de glicemie și de tensiune și mi-ați fi răspuns întorcând spre mine un cuvânt pe care l-am folosit des și am avut îndrăzneala să-l așez și pe coperta unei cărți: „Îndurabile”!
Așa ar fi trebuit să fie, atât că nu a fost așa. Au trecut doi ani și jumătate de când… Nici nu mai spun.
S-a întâmplat și sfârșitul lumii și lumea a continuat să existe și timpul, fiind timp și neavând altceva de făcut, să treacă.
Ieri am fost în apartamentul dumneavoastră de pe Titulescu, care a rămas fără spirit. M-am plimbat printre obiectele rămase fără viață din ziua în care ați plecat pe drumul acela fără întoarcere cu care toți suntem datori, sunt momente când nu puteți fi înlocuit, Cavalere, întocmai cum îi spunea Sancho lui Don Quijote.
Pe drumul acela trist spre sfârșit, purtat într-un cărucior cu rotile împins de un brancardier. M-am așezat în același loc unde m-am așezat în fiecare zi de vineri („ziua noastră, sfântă cum e și pentru musulmani”) mai bine de zece ani (și uneori și în alte zile, sfinte și ele), am privit locul gol unde ar fi trebuit să vă aflați aprinzându-vă încă o dată pipa și v-am spus ce am mai făcut.
Și ce am mai făcut? Am mai lucrat la Jurnalul dumneavoastră, la caietele acelea în care în zeci și zeci și zeci de ani ați tot povestit lucrurile mici din fiecare zi, cele care contează, fiindcă literatura și viața sunt făcute din amănunte, și v-am auzit surâzând la obiecția mea că aveați un scris imposibil și astăzi zece oameni nu sunt în stare să reconstituie toate cuvintele pe care le-ați scris.
A, și am mai scris o cărticică, un fel de cronică a timpului pe care l-am petrecut împreună. „Și zi așa, mă, băiete?! Ce titlu ai ales?”. „Adevărul integral”. „Nu e rău, am mai auzit cuvintele astea”.
Când am ieșit pe bulevard era toamnă, timpul, fiind mai departe timp, continua să treacă, vântul ne invita la dans, iar pungile chiar dansau
prin aer, ca în filmele de cinema de la sfârșitul secolului trecut, și atunci, nu aș putea spune exact de unde, poate că din inimă, v-am auzit zicând întocmai: „Nouăzeci și cinci de ani de la naștere, ca să vezi unde s-a ajuns, mă, băiete…”.
Pe curând.
Mereu al dumneavoastră,
Andrei
*
Nota autorului: la Editura Zugzwang (www.editurazugzwang.ro) am început o Nouă Bibliotecă Radu Cosașu. A apărut deja primul titlu: Ocolul Pământului în 100 de știri, carte reeditată după mai bine de o jumătate de secol.
Prieten apropiat al nuvelistului bucureștean, scriitorul Andrei Crăciun este și cel la care au rămas, legal, drepturile asupra operei lui Radu Cosașu. Precum și corespondența scriitorului și cea mai mare parte din biblioteca sa neprețuită.