Cristina HERMEZIU

Antologând nu mai puțin de 17 volume din scrierile lui Emil Brumaru publicate între 1957 și 2016, criticul Bogdan Crețu pune sub lupă mecanismul acestei poezii atât de atașante, uimitoarele sale rezerve de candoare și erotism, de îndrăzneală și rafinament. Prefața lui Bogdan Crețu e un fel de îndrumar sinoptic pentru tinerele nespovedite, i-a replicat, mucalit, Emil Brumaru, la lansarea antologiei în 2018, la standul editurii Junimea, la Târgul Gaudeamus. Poetul se stingea din viață peste doar câteva luni la Iași, pe 5 ianuarie 2019.

Și pentru faptul că întâlnirile sale admirabile cu Emil Brumaru au stat sub semnul prieteniei, l-am invitat pe scriitorul și criticul Bogdan Crețu să ne spună care este secretul acestei performanțe poetice senzuale pe muchie de cuțit. Câteodată coroziv, dar nu și licențios, slobod la gură și la simțuri dar niciodată vulgar, Emil Brumaru rămâne un poet singular de neegalat – un saltimbanc estet al erotismului ludic și melancolic în poezia română.

Începând cu anii 1960, încă de la primele volume publicate, cititori din diferite generații au învățat versurile lui Emil Brumaru pe de rost, scoțându-le „la nevoie” din mânecă precum niște ași atotputernici, cu infinită putere de seducție. Senzuale, senzitive, senzaționale, poemele sale erotice dau fiori, leagă trupuri și suflete, salvează, la propriu, pielea oamenilor… A pățit-o și o mărturisește criticul literar Bogdan Crețu, cel care a alcătuit și publicat la editura Junimea antologia 80 de nimfe într-un dulap, semnând și un amplu studiu introductiv despre opera unuia dintre cei mai populari și în același timp mai rafinați poeți ai ultimilor ani.

Cristina Hermeziu: „Te împrietenești din prima cu poezia lui Emil Brumaru”. De ce? Pe ce sistem (sufletesc) al receptării pune degetul cu mare precizie această poezie?

Bogdan Crețu: Poezia lui Brumaru e un aliaj de candoare și îndrăzneala de a leza niște tabuuri, de banal absorbit senzorial cu atâta intensitate, încât devine mai metafizic decât orice metafizică. E un aliaj de colocvialitate, de rugăciune și de cântec de lume, de bocet și de chiuitură, de ludic și de melancolie, încât vorbește pe limba fiecăruia. Am trăit cândva, e mult de atunci, împreună cu Radu Vancu și Dan Sociu, o întâmplare cu niște interlopi (sau rakeți, veniți să adune taxa de protecție) într-o cârciumă. Voiau să îmi ia scalpul pentru că fusesem impertinent. Cum crezi că am scăpat? Recitându-le ceasuri la rând, până spre dimineață, din poezia lui Emil Brumaru și a lui Ion Mureșan. I-am văzut transfigurându-se. Extraordinar, poezia aia era despre ce îi interesa pe ei!!! Nu știu ce altceva mai poate salva, dar mie poezia lui Brumaru mi-a salvat pielea, de nu chiar mai mult.

Compressed by jpeg-recompress

Cum s-a născut antologia publicată de editura Junimea? De ce ai simțit nevoia să revizitezi acest traseu poetic? Reparcurgând textele fundamentale ale acestui „poet de duminică”, așadar, care pare a fi sunetul unic al liricii sale?

Antologia s-a născut din mai multe motive, între care admirația mea pentru poezia lui, veche de când aveam caș la gură, și prietenia care ne-a legat atâția ani nu sunt printre cele din urmă. În plus, mi-am spus că, dacă tot împlinea 80 de ani la Crăciunul din 2018, merita măcar 80 de nimfe-ntr-un dulap (ăsta-i chichirezul titlului…). Da, în mod clar, există o manieră unică, specifică poeziei lui Brumaru. Inimitabilă, de fapt, pentru că marii poeți nu pot fi imitați fără riscul de a cădea în epigonism. Nu poți brumariza, pentru că imediat sare în ochi. Specificul poeziei lui Emil Brumaru vine din intensitatea simțurilor transformate poetic, din bucuria de a trăi, de a vedea lumina, de a descrie raiul, de a căuta frumusețea în locurile delicate, de a privi, cum am spus în prefață, realitatea sub fustă, pentru a-i surprinde misterul. Și, firește, din tristețe, din conștiința că totul e trecător, că frumusețea durează o clipă, cât de lungă o fi ea…

Emil Brumaru a avut statura unui poet mitic-popular foarte branșat! Scria poezie erotică pe Facebook, nu se ferea să dea like-uri și inimioare, se extazia în fața unor lecturi, personaje literare, pagini (era și un mare cititor!). În cazul său, personajul a ajutat poetului? Poetul a făcut corp comun cu personajul?

Da, Emil Brumaru era un personaj! Am în arhiva personală zeci de povestiri cu el. E un mare poet, dar e un la fel de mare cititor. Un om atât de maniac, de topit de pasiunea sa pentru cărți, încât acasă s-a îngropat propriu-zis în ele. Mulți ne dorim să ne îngropăm în bibliotecă, dar astea sunt doar vorbe; el a făcut-o la propriu… Popularitatea lui cred că vine din firescul poeziei sale, din faptul că tot ce atingea se transforma în literatură. Și din faptul că a rămas un copil mare, adesea bosumflat, mereu mirat, nedumerit, mereu dorindu-și ce nu putea avea și visând continuu până ce dorințele deveneau amintiri. Asta e poezia lui Brumaru, în esența ei. Chiar și cea mai corozivă.

Există poeți care vin în siajul său – erotizarea realului – sau Emil Brumaru ocupă tot spațiul poeziei erotice de azi?

Încercări mai sunt, dar puține reușite. L-aș aminti pe Octavian Soviany, cu a sa Dilecta, într-un alt registru însă… Altfel, e lucrul naibii: și cea mai măruntă abatere de la tonul potrivit năruie erotismul și-l vulgarizează, îl mută în concret. Or, el nu e concret… Emil Brumaru nu e doar cel mai erotic, dar și cel mai senzorial poet al literaturii române. Ceea ce e mult mai mult, pentru că înseamnă o instrumentalizare a simțurilor, o cultivare poetică a lor.

Nimfa ta preferată din această antologie?

Oho! Sunt multe!!! Toate îmi plac! M-am folosit, nu o dată, de poezia lui Brumaru în scopuri nu tocmai academice. Ăsta e rostul poeților, nu? Ei să scrie, noi, prozaicii, să profităm de poezia lor după cum ne duce mintea. De exemplu, deschid antologia la pagina 181:

Pierrot răutăcios (1)

Ce bine-i că nu mă iubești!
Ai sâni și nici nu îmi pasă!
În rochia ta, prinse-n plasă,
Ți-s coapsele reci ca doi pești
Când buzele și le-mpreună
Și cozile brusc își desfac,
Nostalgic, oh, crac lângă crac,
Căci gura lor papă-o căpșună
Pe care-o privesc din calești,
Placid, în plimbări, după masă.
Ce bine-i că nu mă iubești!
Ai sâni și nici nu îmi pasă…