Livia IACOB

Livia Iacob: Ana Blandiana, marea doamnă a poeziei românești contemporane, știu că vă aflați în Iași pentru a susține o conferință în calitatea de invitat special al unei instituții de marcă, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Titlul mi se pare foarte ilustrativ pentru toată biografia dumneavoastră: „Și suferința este un patrimoniu: istorie, memorie, memorial.”

Ana Blandiana: Inițial o botezasem Un memorial între două Europe, pentru că este vorba și despre asta. În ideea noastră, el trebuia să fie un fel de a ne descoperi istoria și a o face cunoscută, dar și de a-i convinge pe ceilalți, Occidentul, de cine suntem noi. Întotdeauna am crezut că, cu cât suferi mai mult, cu atât ai mai multă dreptate. Deci trebuia ca suferința noastră să fie cunoscută în amănunte și de ceilalți.

Și ați făcut, și se știe asta, un lucru remarcabil pentru tot ceea ce înseamnă istoria recentă a României, înființarea memorialului victimelor comunismului de la Sighet. Cât de dificil a fost pentru dumneavoastră? Pentru că a presupus să vă întoarceți într-o perioadă de existență care nu v-a fost deloc ușoară.

Cel mai greu a fost că, pentru douăzeci și ceva de ani, am acceptat, și asta a fost efectiv nu numai un sacrificiu, ci și o dramă, și pentru soțul meu și pentru mine, am acceptat ca literatura, cărțile pe care trebuie să le scriem, să nu mai fie pe primul plan. Și în cazul meu, pentru că poezia, ca să spun așa, o scrie Dumnezeu – deci oricum pot să scrii și pe genunchi, și în tramvai, și într-o conferință – și am continuat să scriu, în timp ce proza îți cere efectiv tot timpul. Soțul meu pur și simplu și-a schimbat destinul, de fapt el este adevăratul autor al memorialului, el a condus toată cercetarea științifică, dar nu a mai scris literatură, ceea ce a fost până în ultimul moment o dramă. A sperat mereu că o să aibă timp să se întoarcă la cărțile pe care le are în cap.

Îi mulțumim, îi suntem recunoscători domnului Romulus Rusan pentru tot ce a făcut. Pentru că aș vrea astăzi să ne referim la biografia dumneavoastră de autor, haideți să începem prin a ne aduce aminte de spațiul din care veniți, greu încercat în istoria modernă și contemporană a României și mă refer aici la lumea Ardealului. Faptul că v-ați pierdut într-un mod atât de nedrept tatăl, care era preot și care a fost deținut în închisorile comuniste, a fost un moment de declic pentru literatură. Această sfâșietoare dramă a omului care are foarte mare nevoie de figura parentală, a schimbat ceva fundamental în dumneavoastră?

Moartea tatălui meu a fost mai mult decât toate arestările și statul în închisoare pe parcursul copilăriei. Moartea lui imediat după deschiderea închisorilor, și într-un moment în care eu deja mă simțeam scriitor, adică nu publicasem încă o carte, dar publicasem în Tribuna, fusesem interzisă, deci intrasem în arenă. Tata a mai trăit zece zile după un accident în care a luat foc după ieșirea din închisoare. Eu stăteam ca și mama, ca și sora mea, tot timpul la spital și în aceste zece zile s-a întâmplat să cadă Hrușciov. Tata era extraordinar de pasionat, toată copilăria mea nu mi-amintesc decât huruitul radioului, care era bruiat pentru că el încerca să înțeleagă, deși nu se înțelegea nimic din șuierături.

Înțelegeați doar strădania lui.

Exact, exact. Deci, am crezut că îi fac o plăcere spunându-i o noutate de prim-ordin. Am adus la spital un radio portativ și i-am spus, știi, a fost dat jos, a căzut Hrușciov. Și tata mi-a aruncat o privire, dar nu a spus niciun cuvânt. Cred că acea privire a însemnat pentru mine echivalentul a nu știu câte sute de discursuri. Mi-am amintit-o de nenumărate ori în niște întâmplări ale vieții mele, dramatice. În sensul că s-a uitat la mine cu un fel de mirare care spunea: de unde sunt eu acum, crezi că prostiile astea mai au vreo importanță? De nenumărate ori, când mi-era foarte greu, mi-aduceam aminte și mă gândeam la asta din perspectiva eternității.

Probabil că pe undeva credința pe care v-a insuflat-o tatăl dumneavoastră v-a ajutat și ea. Era un om credincios? Ca întreaga familie a dumneavoastră, cea din care proveniți. E o familie crescută în spiritul lui Blaga: cu gândul că probabil la noi veșnicia s-a născut la sat. Practic, asta se simte și în poemele dumneavoastră. Poemele ar putea fi interpretate religios, dar există un sentiment al credinței. O intensitate a credinței, o tensiune în texte, iar foarte mulți termeni pe care îi folosiți vor să spună altceva și merg dincolo de uzanțele limbii literare.

De altfel, am și scris despre asta, eu cred că poezia este o chestiune de intensitate, ca și credința în Dumnezeu. Nu neapărat poezia religioasă, dar există un anumit grad al intensității în care poezia poate fi comparată cu mistica. Amândouă au intensitatea care să le definească.

 „Eram interzisă și pentru trecut, nu numai pentru viitor”

Așadar și un curaj fantastic. V-au motivat acest curaj, dorința de a merge mai departe?

Nu, să știți că nu. Eu întotdeauna am protestat la ideea că aș fi fost nu știu cât de curajoasă. În anumite momente am fost mai curând iresponsabilă, de exemplu în povestea cu Arpagic. Este clar că eu am fost convinsă că nimeni nu va observa parodia lui Ceaușescu.

Nu ați avut, nicio clipă, niciun fel de temere, niciun fel de frică?

Dar nu mă refer la asta. Mă refer chiar la faptul că pur și simplu pentru mine era mai ușor așa decât altfel. Adică era mai ușor să spun nu decât să scriu ode. Nu există comparație între generația mea și generația părinților mei. Este evident că oricine spunea nu în timpul Ceaușescu risca infinit mai puțin decât cine spunea nu în perioada stalinistă. Când practic orice era imediat rezolvat prin anihilarea fizică a persoanei în cauză. Ca să nu mai vorbim că în cazul meu, cu excepția primei interdicții, când am fost interzisă după ce am publicat o poezie pentru că era tata închis, deci nu eram cunoscută, dar după aceea mai intra în joc și faptul că deja eram cunoscută, și Ceaușescu, la rândul lui, era cunoscut ca un fel de disident al lumii comuniste, deci nu-i convenea să-și distrugă imaginea asta. Așa se face că, în 1985, după scandalul cu poeziile din Amfiteatru și în momentul când au protestat Universitatea din Heidelberg și scriitorii din Occident, a cedat imediat, peste câteva săptămâni s-a revenit, am recăpătat dreptul să pot publica. E adevărat însă că eram ca sub microscop. A fost mai degrabă un act de bunăvoință dirijat în sensul îmbunătățirii imaginii proprii. Era o formă de ipocrizie care nu va mai funcționa în 1988, când nu mai avea nimic de pierdut pentru că fusese demascat în Occident, era deja privit ca un dictator, și atunci nu a mai fost nicio reticență. Nu numai că nu am putut să public, dar mi s-au scos și cărțile din biblioteci, eram interzisă și pentru trecut, nu numai pentru viitor.

Ați devenit peste noapte un autor pus la index.

Stătea o mașină în fața casei, mă rog, dar totuși nu s-a pus problema arestării. Se schimbase formatul, epoca, și Ceaușescu era altul.

Însă ați avut de suferit în pașii pe care i-ați făcut către viața dumneavoastră de adult prin amânarea facultății.

Trebuie să spunem oamenilor că era un dat istoric care se întâmpla destul de frecvent în acea perioadă, când originea nesănătoasă te descalifica și nu puteai să intri la facultate. Ceea ce pentru un intelectual de forță putea să însemne într-adevăr o tragere înapoi. Am reușit să intru în al patrulea an după ce am terminat liceul. În primul an nici nu mi-au primit actele, în al doilea an mi le-au primit, dar, deși am știut, am căzut, adică n-am mai ajuns la oral, a reieșit că nu aș fi știut la scris în al treilea an. De asta, acum doi ani când am primit titlul de doctor honoris causa de la Universitate, a fost pentru mine mai mult decât dacă aș fi primit de la Sorbona, de exemplu, pentru că era o facultate la care a fost visul meu ani de zile să devin student, mai importantă decât orice universitate din lume.

O revanșă supremă. Ceea ce e minunat, pentru că memoria acelor timpuri nu trebuie să se șteargă și avem datoria să le spunem și studenților noștri de astăzi și oamenilor tineri în formare despre cât de dure au fost acele vremuri și cât de mult s-au îndârjit unii oamenii care le-au trăit să nu se dea bătuți în fața lor.

Și m-aș gândi aici că și poezia a fost într-un fel o revanșă. Să ai timp, și răgaz, și răbdare să scrii poeme, să scrii poeme de dragoste în vremuri atât de dure pentru dragoste, pentru că se știe, dragostea era de fapt un mod de a produce copii sub regimurile dictatoriale. Erau atât de rari oamenii care aveau privilegiul să se îndrăgostească și să poată să se hrănească, să-și hrănească literatura din această dragoste.

Și totuși dumneavoastră, prin latura aceasta profundă feminină, în sensul bun, nu maladiv-feminist al cuvântului, ați reușit cu grație și cu foarte multă delicatețe să readuceți în interesul cititorilor și frumosul. Pentru că dincolo de alte mari teme ale poeziei, cum ar fi istoria, istoria chiar prezentă pe care o traversați atunci, se strecoară și acest sentiment foarte frumos al melancoliei, al dorinței de a trăi firesc, de a trăi „întâmplări în grădina mea”, ca să parafrazez un titlu și mai târziu „alte întâmplări de pe strada mea” și așa mai departe… Cum a fost posibilă această metamorfoză? Au existat modele? V-ați raportat vreodată la modele de scriitori sau la modele de profesori care să vă fi conturat un orizont?

E clar că la început, chiar din copilărie, tata a fost un model și cu cât a lipsit mai mult și lipsea pentru că era în închisoare, cu atât acest model devenea mai important, mai pregnant, colosal. Tragedia morții lui a fost cu atât mai mare, cu cât pe parcursul anilor, cât fusese închis ultimă oară, șase ani, eu crescusem și devenisem dintr-un copil un adolescent tânăr, un om tânăr. În timpul ăsta se acumulaseră nenumărate întrebări pe care voiam să i le pun, lucruri pe care nu le înțelegeam în lume, în istorie și relația dintre noi era o relație foarte intelectuală. Întotdeauna m-am gândit că îi era spaimă, dar sigur că el mă iubea fiindcă eram copilul lui, dar de fapt era și o relație intelectuală în același timp, pentru că în permanență el era omul care răspundea la întrebările mele. Iubire? Întrebările astea s-au acumulat și a murit înainte să poată să răspundă la ele, încât într-un anumit fel tot ce am scris eu după aceea a fost un fel de a răspunde singură la ceea ce așteptam să-mi spună tata.

Încercând să-i auziți vocea, nu? În spatele versurilor scrise.

În ceea ce privește scriitorii, sigur că Blaga, pe care de altfel nu l-am cunoscut. Eram la Cluj și țin minte, subînchiriasem o cameră într-o familie. În același cartier în care locuia Blaga și ne plimbam după masă, seara, pe strada lui, dar nu îndrăzneam să trecem pe partea lui, ca și când l-am fi deranjat dacă am fi trecut pe acolo, întotdeauna când ajungeam spre casa lui trecem pe partea cealaltă. Era o formă aberantă de respect și de admirație. Dar, în general, problema, ca și acum de altfel a tinerilor, a fost că modelele sunt foarte puține și foarte greu de găsit. Muzeul din Sighet, este important și pentru că este în stare să ofere modele. De câte ori merg la Sighet îmi place să stau lângă intrare și să văd figurile celor care intră, căci intră ca într-o instituție de cultură, cu deplina curiozitate de a vedea, de a învăța. Și ies ca după o experiență existențială, nu deprimați, deși acolo sunt niște suferințe nemaipomenite, ies luminoși, pentru că efectiv memorialul este o formă de întărire a speranței, tocmai prin faptul că descoperi modele, descoperi oameni ca Iuliu Maniu, ca Ilie Lazăr, ca episcopii greco-catolici care au fost în stare să rămână ei înșiși în Sighet. Este o privire asupra istoriei noastre ca asupra unui șir de miracole. În mod normal, românii ar fi trebuit să nu reziste, la confluența a trei imperii, dușmane între ele și dușmane nouă tuturor. Fie și numai faptul că am reușit să ne păstrăm limba unitară, este efectiv un miracol, pentru că e destul să vezi ce se întâmplă în Spania, sau în Italia, unde țăranii din Veneto vorbesc altfel și aproape nu se înțeleg cu țăranii din Toscana, care sunt la 200 de km și care au avut ca stăpâni niște nobili, tot italieni. La noi nu există diferențe între moldoveni și ardeleni, pot să se înțeleagă perfect, adică nu există o incapacitate de a se înțelege a dialectelor.

 „Am ajuns în Europa într-un moment când Europa se îndoiește de ea însăși.”

Ana Blandiana – omul foarte activ, civic, așa cum vă cunoaștem și înainte de 1989, și sigur, datorită implicării în Alianța Civică de după 1989 și a tuturor acțiunilor pe care le-ați făcut. Intelectualii acționează sau reacționează încă destul de slab la ceea ce se întâmplă în Occident și Europa, astăzi. Dar dumneavoastră aveți o poziție constant exprimată public în această problemă.

Într-un fel, este o dramă, o dramă care nu-i numai a noastră, e a tuturor țărilor tinere, faptul că toți am visat să ajungem în Europa și am ajuns în Europa într-un moment când Europa se îndoiește de ea însăși. Și, ca să zic așa, dacă va pierde și dacă va dispărea chiar, deși sigur că totul pare exagerat într-o asemenea afirmație, dar nu complet absurd, ea va dispărea prin calitățile ei, adică prin faptul că a așezat drepturile omului în fața inclusiv a intereselor naționale și a tradițiilor culturale… Bine, Europa a acceptat să-și schimbe viața, ceea ce a fost și este o mare greșeală, după faptul că, atunci când s-au produs modificări a fost o lungă discuție, aproape un scandal pe tema că bolognezii au propus o sintagmă care urma să intre în Constituția Uniunii Europene, care vorbea despre rădăcinile creștine ale Europei și s-a discutat la nesfârșit și în cele din urmă s-a supus la vot, deși în mod evident rădăcinile creștine ale Europei au creat Europa. Toată arta Europei are rădăcini creștine, nu e ceva care să poată fi interpretat într-un fel sau altul. E bine că Europa s-a gândit, da, să nu se simtă jigniți cei care nu sunt creștini. Mi se pare însă o prostie, este un fel de a nu-ți mai recunoaște propria identitate.

Intelectualii mai pot juca astăzi vreun rol în reconfigurarea situației politice, așa cum s-a întâmplat în aceste regimuri dictatoriale despre care am vorbit? Astăzi vă puteți imagina o lume în care intelectualii să mai schimbe ceva sau ingerința politicului este mult prea puternică?

Dacă vă referiți la intelectualii occidentali, lucrurile stau aproape invers. La această oră, și nu e o judecată de valoare a mea, ci este un loc comun, lumea universitară americană, de exemplu, și în mare măsură și europeană, este dominată de o grupare care s-a născut în Germania anilor 1920 și se numea Școala de la Frankfurt, o grupare filosofică care, în momentul ajungerii la putere a lui Hitler, era formată din oameni de extremă stângă. Unii dintre ei, de exemplu Lukács Körgy, unul dintre reprezentanții marcanți ai acestui grup, au devenit miniștri în Republica Sovietică Maghiară, cea care s-a format în 1919 și a dispărut prin intervenția forțelor europene din care a făcut parte și România proaspăt înființată. Școala de la Frankfurt a emigrat în Statele Unite și ea este inventatorul, ca să spun așa, al noțiunii de corectitudine politică. Am citit de curând că a fost publicată în urmă cu vreo cincisprezece ani o listă semnată de câțiva universitari americani care propuneau expresii și cuvinte asupra cărora au convenit că nu este recomandabil să fie folosite. Vreau să vă spun că nici în perioada proletcultistă, stalinistă, n-a existat ceva chiar atât de aberant… Adică să îi spui omului ce cuvinte are voie și ce nu. Sigur, deosebirea e că aici îi băgau la închisoare și îi omorau, dincolo nu au această putere. Dar cine nu se supune acestei corectitudini politice este marginalizat. În general, intelectualitatea, după părerea mea, într-o proporție îngrijorător de mare în Occident, evoluează spre o stângă extremă. Dar aici nu e vorba că e de stânga. Stânga nu este ceva rușinos. Stânga înseamnă respect pentru egalitatea economică și protecție socială. Aici trebuie incriminată stânga dominată de radicalism și agresivitate, de fapt. Ceea ce înseamnă aproape comunism sau chiar comunism.