Şerban AXINTE

Mirel CANĂ s-a născut pe 23 martie 1957 (Corbu, comuna Măxineni, jud. Brăila). Absolvent al Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, Facultatea de Filologie, profesor de limba şi literatura română până în 1990, redactor la Editura Junimea (1990-1992), apoi muzeograf în cadrul Muzeului Literaturii Române. A publicat, sub pseudonimul Şerban Alexandru, romanele Zgomotul de fond (Editura Junimea, 1992), Omul e mort (Editura Eurocart, 1999; ediţia a II-a, Editura Junimea, 2001) şi primele două volume, Mallarmé şi Albedo, din tetralogia Benedict şi Maledict (Editura T, 2005), precum și romanul Un înger, un câine, o imagine (Editura Polirom, 2015), o carte ce sintetizează liniile de forță ale teralogiei proiectate, ale cărei ultime două volume au rămas în manuscris. Romanul autobiografic Diagnostic (Editura Humanitas, 2010), povestea autorului în confruntarea unei experienţe-limită a bolii,  este singura carte semnată cu numele său real. A fost un apropiat al grupărilor literare „ouTopos” și „Club 8”, mulți dintre membrii acestor grupări considerându-l un adevărat mentor și creator de școală literară. S-a stins din viață la data de 19 mai 2020, la Iași.

Am tot amânat scrierea acestui text despre domnul Cană din motive emoționale. Ni se întâmplă multora să ne ferim de stările care ne-ar putea destabiliza, cu toate că tocmai acelea se dovedesc, adesea, creative prin excelență. Cu alte cuvinte, în calitate de „fiu adoptiv” al lui Mirel Cană, am intrat în blocaj. Și acest blocaj durează, iată, de câțiva ani. Dar realizez că una dintre temele majore ale scrierilor lui Șerban Alexandru (pseudonimul literar al domnului Cană) este chiar blocajul. Vorbesc despre o temă ce nu se deduce din textele propriu-zise, ci despre una care reiese din întreg profilul uman și artistic al celui care a semnat cu numele său real doar o singură carte, Diagnostic (Humanitas, 2010). L-am cunoscut pe domnul Cană când aveam 15 ani. Am fost martorul vieții lui, așa cum îi plăcea lui să spună, după cum și el a fost martorul vieții mele până la punctul de despărțire. Nimeni nu a exercitat o influență mai mare asupra mea, nimeni nu mi-a modelat caracterul, felul de a gândi și de a scrie, așa cum a făcut-o el. Cu bune și cu rele. Scriind despre el, scriu cumva și despre mine.

Am intrat în literatură blocat în obsesiile sale, în teoriile sale. Teoretiza continuu, cu toate că nu a scris niciodată eseuri sau studii de critică și teorie literară. De aceste teorii cât se poate de convingătoare am beneficiat, din păcate, doar noi, cei care-l vizitam. Menționez doar câteva nume: Lucian Dan Teodorovici, Ștefan (Savatie) Baștovoi, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Codrin Dinu Vasiliu, Adrian G. Romila, Arion Movilă, Livia Iacob, Bogdan Crețu și, ceva mai târziu, Cătălin Mihai Ștefan, Ana Săndulescu și Ioana Miron. Un statut aparte îl avea Ovidiu Nimigean, căruia nu-i era mentor, ci prieten și partener de dialog de la egal la egal, cum s-ar zice.

Această situație, cea a persistenței mele în orizontul său intelectual și literar a avut un dublu efect asupra mea: existența unui anumit delay între mine și colegii mei de generație. Începuse era minimalismului, a autoficțiunii și a intimităților biografice, iar eu persistam în niște abstracțiuni care, astăzi, nu pot decât să mă amuze. Celălalt efect, un interes mai pronunțat pentru gândire critică și pentru teoria literaturii, în ceea ce mă privește, prin comparație cu mai mulți colegi ai mei de generație, la acea vreme. Cu timpul lucrurile s-au echilibrat din ambele puncte de vedere. Mă aflam în preajma lui Mirel Cană într-un câmp al ideilor seducătoare, dar și într-un proces de clarificare conceptuală continuă. Așadar, delir ideatic minat din interior de corecții metodologice. Nici spiritul ludic nu îi lipsea. Reușea mereu să-și transforme interlocutorii în mici victime ale raționamentelor sale. Prima criză intelectuală mi-a provocat-o tot el. Începusem să mă gândesc pe la vreo 18 ani că nu am timp să citesc și să înțeleg nici măcar o mică parte din ce se scrisese pe lumea asta, luând în considerație, firește, doar cărțile cu adevărat importante. Între timp, celebrul vers al lui Stéphane Mallarmé, „La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres” a început să mă ispitească. Metaforic vorbind, firește, și tranzitând nebuloasele sensuri poetice în favoarea ideii de selecție drastică, de canon personal.

Blocajul lui Mirel Cană transmis mie provenea din marea sa obsesie, anume, revoluționarea limbajelor artei, totul sub ideea (sau prejudecata, poate) unei compoziții organice supreme. Maximalismul său i-a impus construirea unui stil în care ilizibilitatea era considerată o virtute. Sigur că scriitorul viza provocarea continuă a cititorului după modelul Finnegans Wake al lui James Joyce. Gândiți-vă ce standarde înalte își propunea de vreme ce naratorul din tetralogia, nepublicată integral nici până azi, Benedict și Maledict, îl avea ca unic interlocutor pe coi Mallarmé sau cher Mallarmé, după caz! Am deprins de la domnul Cană o anumită exigență față de mine însumi, doar că atunci când îți examinezi continuu fiecare gest, nu ai cum să nu sfârșești altfel decât într-un blocaj. Radicalismul etic l-a condus pe Mirel Cană la o anumită distanțare față de oameni (scriitori, prieteni, colegi de serviciu, rude), punându-și toate speranțele în tineri. Dar toți l-au dezamăgit pe Mirel Cană, cu toții l-am dezamăgit, dar distanțările provocate de el – fără să și le dorească la modul sincer –  au reprezentat  pentru unii dintre noi adevăratele certificate de naștere.

Întâlnirea

Îmi amintesc perfect și astăzi, după mai bine de 30 de ani, prima mea întâlnire cu el. S-a petrecut la Muzeul Eminescu situat în Parcul Copou din Iași. Urma să particip la un cenaclu literar ce tocmai se înființa. Mă dusese acolo prietenul și vecinul meu Nicu Răileanu, cantautor și poet,  mai mare decât mine cu vreo 5 ani. El a fost primul care a realizat că, în spatele rimelor mele naive pe care le născoceam cu ușurință, se ascundea totuși ceva. Talentul? Nici acum nu sunt sigur de asta. Ideea e că de la el am învățat primele acorduri la chitară și datorită lui am citit primele poezii care nu semănau deloc cu cele din manualele școlare. Dar să revin la subiect. Mirel Cană avea atunci 35 de ani și tocmai publicase la editura Junimea romanul Zgomotul de fond. Revenise de puțină vreme în Iașul studenției sale de la Țăndărei, locul în care își „îngropase tinerețea”, după cum el însuși spunea adesea. Păr negru, puțin lung și ușor ondulat, ochelari de vedere fumurii, brandul lui personal. Vocea severă, accentuând semnificativ unele cuvinte sau chiar silabe. Un stil didactic, dar neostentativ, ci captivant, mai ales că îi plăcea să dialogheze, nu să țină prelegeri. E adevărat că avea mereu ultimul cuvânt, dar sub o formă concluzivă, ca o recapitulare generală a tot ce se discuta până la un moment dat. Întâlnirea mea cu el s-a produs în cadrul primei ședințe a Cenaclului literar „Eminesciana”. Cenaclurile lui Mirel Cană au avut diverse denumiri, în funcție de instituțiile organizatoare. Încerc să mi le amintesc: „Eminesciana”, „Junimea”, „Salonul de literatură ouTopos”, „Clubul de lectură zero +” și „Salonul de literatură Humanitas”. Amintirile mele cele mai frumoase cu el sunt de pe vremea „ouTopos”, grupare literară din care au făcut parte scriitori precum Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Adrian G. Romila, Livia Iacob, Codrin Dinu Vasiliu, Bogdan & Cătălin Crețu, Elena Coman. Am fost în preajma lui, încercând să asimilez cât mai mult din frenezia lui intelectuală din 1991 până în 2002, anul în care s-a produs ruptura. Ne-am reîntâlnit peste mai mulți ani în cadrul altui proiect, deja menţionat, „Clubul de lectură zero +”, din cadrul căruia m-am retras la un moment dat. Ceea ce se rupsese cu aproximativ un deceniu în urmă nu s-a mai putut lipi la loc pentru a funcționa la fel de bine. Am încercat, a încercat și el. Însă… Regret foarte mult că nu am știut nimic despre starea lui de sănătate. Am crezut că învinsese boala, dar ea revenise cu forțe înzecite, iar eu nu am fost în preajma lui atunci. În zadar plânsul de după. Fiul său Vladimir, decedat și el între timp, mi-a mărturisit că, în agonia sa ultimă, tatăl său tot repeta: „texte, texte, texte”. Asta a fost viața lui.

Vocea, examenul critic, arcul reflex

Mi-aș dori să-i văd opera publicată în întregime în condiții editoriale cât mai bune. Când deschid câte o carte dintr-ale sale, citesc cu intonația sa, cu vocea lui în minte. Mai mult, când îmi citesc propriile texte, pe măsură ce le scriu, o fac tot cu vocea lui în minte, supunându-mă cu voie sau fără de voie unui examen critic ce funcționează de decenii ca un act reflex. Chiar și acum, scriind aceste rânduri, nu mă pot detașa de omul Mirel Cană și de biografia sa atipică, singulară care ne-a marcat pe cei mai mulți dintre noi. Îmi amintesc de proiectele sale absolut irealizabile, de la salvarea economiei naționale prin intermediul unor mărfuri de el inventate, până la micile lui afaceri cu romane de consum scrise tot de el, firește, dar semnate cu nume străine ca să păcălească „bizonii” snobi și să se umple de bani. A fost comparat cu don Quijote, cu toate că, în ciuda unei oarecare asemănări fizice, nu avea prea multe în comun cu aiuritul hidalgo din la Mancha. Și asta pentru că el nu credea în fabulațiile sale, ci în jocul intelectual superior, în construirea și deconstruirea scenariilor. Mirel Cană a fost un raționalist măcinat de propriile certitudini. L-am auzit de multe ori de-a lungul anilor spunând despre sine că este un raționalist dublat de un umanist și că, pentru el, valoarea supremă este solidaritatea umană. Nu știu în ce măsură a avut parte de ea. Cu siguranță nu așa cum și-ar fi dorit el. A avut așteptări mult prea mari de la toți cei din jurul său, mai ales de la cei pe care „i-a pus pe orbită”, cum îi plăcea lui să spună. A avut ca nimeni altul vocația mentoratului. Cumva era firesc să spere ca ceilalți să aibă vocația recunoștinței. Mirel Cană sau domnul Cană, așa cum va rămâne el pentru noi, a fost un om al contrastelor, asumându-și cu luciditate și curaj toate riscurile ce decurgeau din acest fel al lui de a fi, intransigent până la cruzime (verbală), totodată cald, săritor, conciliant, atunci când situația o cerea. Scrisul său, întemeiat pe un imaginar și pe un limbaj arborescent menit să aducă în același punct toate aluviunile realității și ale spiritului, cărora li se adăuga intertextualitatea fără sfârșit, contrasta cu o anumită candoare, cu acea deschidere ingenuă a inimii. Transcriu aici, în chip de încheiere, finalul în versuri al primului volum din tetralogia Benedict și Maledict:

„Mireluță, puță, mori și tu ca noi
și fi-vom împreună cei mai faimoși strigoi,
moartea este dulce, să nu te temi, nu, nu.
Mireluță, puță, mori ca noi și tu”.