Reconstruirea senzațiilor inițiale

Şerban AXINTE

Cătălin-Mihai Ștefan, Vedere de sub clopot, Junimea, 2025

Poezia lui Cătălin-Mihai Ștefan – cea ulterioară debutului său din 2005 cu Muza avatarului, un volum ce poartă amprenta unui expresionism târziu – este una a explorării memoriei afective puternic marcată de figurile centrale ale copilăriei. Se pot distinge unele etape ale conștientizării de sine ce pot fi puse în legătură cu descoperirea acelor fragmente de realitate care vor forma ulterior un întreg al percepției.

De fapt, poetul imaginează diverse căi de acces la un tip de sensibilitate prin intermediul căreia filtrează tot ceea ce își amintește. Una dintre acestea ține de un mod de frazare poetică, dublat de un lexic adecvat, ce ține de retorica poveștilor. Volumul se deschide cu un astfel de text, intitulat Arcul, din care voi cita aici in extenso: „Într-o zi i se porunci privighetorii/ să iasă din basmul lui Andersen/ și să zboare la un împărat a cărui armată se lupta de ani de zile/ cu oastea altei împărății./ După ce-o ascultă, el o luă cu sine/ și plecă fără nimeni altcineva la război./ Față-n față cu inamicii i-a spus privighetorii să cânte;/ de după umerii soldaților au răspuns alte privighetori,/ apoi s-a lăsat peste toți pacea./ În timp, acest fapt a fost oarecum răstălmăcit,/ iar oamenii, care inventaseră între timp avioanele/ distrugeau state la fel de mici/ precum acea împărăție aflată în uitare./ Numai că odată, în timpul unui raid,/ în dreptul lor a apărut un cor de privighetori/ care se auzea din înaltul cerului precum/ clopotele lui Lars von Trier în Breaking the Waves/ și pe pământ au început să cadă ca niște fulgi/ părinți înviați, buchete de flori proaspete, case de turtă dulce/ și o pace ca de basm încuiat undeva/ și lăsat să se rescrie după uitare”.

Tipuri de exprimare specifice copilăriei

Vedere de sub clopot prezintă mai multe intrări și ieșiri din această atmosferă de poveste. Experiența proprie trecută prin filtrul deformator al timpului creionează o mitologie personală. Prezentul e cel care resemantizează trecutul, conferindu-i o identitate ce parcă scapă înțelesului liniar al existenței. Nu știu dacă autorul a încercat o dispunere cronologică a „faptelor” rememorate, dar impresia mea este că diversele vârste se recompun spontan în concordanță cu acel flux al memoriei indiferent de locul pe care sunt situate în mod obiectiv pe axa timpului.

Poezii precum Prima experiență cinematografică, Televizorul cel mai color sau Compunere la citire reconstituie acele momente din prima parte a vieții care revin în memoria adultului de mai târziu cu valoarea unor experiențe fondatoare. Tonul nu este unul maximalist, respectivele episoade nefiind supradimensionate ca importanță.

E vorba de fiecare dată de prinderea unui anumit filon de sensibilitate ce intră în rezonanță cu ideea de personalitate în formare pentru că, nu-i așa, suntem ceea ce ne amintim despre noi că suntem. Rememorările și micile amnezii funcționează unele pentru altele ca substanțe de contrast în multe dintre situații. Alteori mai importante sunt amintirile aproximative care se apropie mai mult de imaginație, de ficțiune decât de realitate. De altfel, aceasta este și una dintre mizele volumului așa cum se desprinde din primul text deja citat. Cătălin-Mihai Ștefan „se joacă” în unele dintre poeziile sale, reproducând tipuri de exprimare specifice copilăriei. Respectivele mărci sunt subtilități stilistice prin care sunt scoase în evidență micile stângăcii, ezitări și timidități ale copilului și adolescentului. Tonul nu este nici minimalist. Asta pentru că poezia de față e una arborescentă cu trimiteri diverse, fie că sunt de natură culturală, fie că se pliază pe interesele și preocupările perioadelor evocate.

Din întreg tabloul de familie, figura mamei e una proeminentă, așa cum reiese din Eu și inimama sau Cum m-am făcut mare, dar și din alte texte. Sora e și ea o prezență importantă în carte și pare a avea un rol de liant dintre cel care își rememorează copilăria și restul familiei sale de atunci. Și între vecinii adulți lianții sunt tot copiii. E aici un soi de filosofie a relațiilor ce se stabilesc în comunitățile urbane în care oamenii manifestă indiferență unii față de alții. Cătălin-Mihai Ștefan excelează atunci când vine vorba despre reconstruirea senzațiilor inițiale prilejuite de unele întâlniri și evenimente.

O autobiografie literară alchimizează experiențe banale

Cartea de față poate fi considerată un poem al formării. Narativitatea implicită se sprijină și pe un artificiu pe care autorul și l-a însușit, probabil, din construcția romanelor mai degrabă decât din marile poeme epice. Atent alcătuit, volumul conține anticipări și reluări ale unor teme sau subteme plasate exact unde trebuie pentru a ajunge la emoția autentică. Oferă cititorului prilejul de a se identifica cu unele situații de viață, o parte dintre ele situate în comunismul târziu, altele după. Recuzita modestă a fiecărui decor din apartamentele comuniste producea fascinație celor mici. Treptat, „televizorul cu nume de stea” (Sirius) a fost înlocuit cu „televizorul cel mai color”, adică televizoarele alb-negru în fața cărora era pus adesea un plexiglas colorat pe alocuri, dar care producea nu mai puțină fascinație.

Sigur că nu vorbim despre o carte roz, doar despre amintiri frumoase. Se simte din multe locuri acea durere care, în ciuda faptului că e disimulată, nu poate fi în nici un fel diminuată de lucruri compensatorii. Persistă un amestec nelămurit de bucurie și durere.

Un eveniment cum a fost cutremurul din 1986 este redat de la un nivel al percepției ce nu presupune panică sau frică, ci doar observarea aproape neutră a mișcării obiectelor prin spațiul domestic: „Când în cer se scuturau tăblii de exact 16 cm/ și scânteiau și ne luminau chipurile belite de roșeață/ mama se oprea din drum, se pleca și-și făcea/ cruci lungi, ortodoxe,/ exact ca atunci când pământul zăngănea geamurile de la vitrină/ și câinilor de porțelan li se spărgeau dinții în gură,/ când paharele-și dădeau binețe zgomotos/ și sticlele lui nenea Iancu tremurau de-absența lui./ Dintre toți doar tata nu-și făcea nici măcar/ crucea lui rară, ghemuită pe pieptul proletar,/ de rușine că-njura de toate cele sfinte./ Atunci pământul se oprea din galop și-l privea,/ noi jubilam că tata e jupân pe-o chichineață de apartament./ Mama privea în cerul plafonului scobit de lustră” (1986).

Indiferent cum anume a resimțit omul la momentul respectiv unele evenimente sau rupturi, autorul reușește într-o manieră cel puțin notabilă să creeze un filtru transformator. Această autobiografie literară alchimizează experiențe banale, cotidiene, decoruri cunoscute sau situații de viață tipice, conferindu-le acestora aureola excepționalului. Aerul cvasi-religios al unor texte este dictat de prezența în compoziția poemelor a unor cuvinte ce fac trimitere la ritualul de înmormântare. Dar ce anume înmormântează autorul cu fiecare poem pe care îl adaugă în saga sa de familie? La această întrebare trebuie să găsim răspunsul fiecare în parte.