Petru BEJAN
Pot fi evaluate (apreciate) lucrările naturii după aceleași criterii precum cele folosite în cazul operelor de artă? De ce ar fi un peisaj natural inferior altuia, reprezentat cu fidelitate într-un tablou? Din ce motive esteticienii au sacrificat „frumosul naturii” în favoarea celui „artistic”? Cum se pot întâlni profitabil natura și arta? Este posibilă „estetizarea” spațiului natural? Putem „naturaliza” anumite practici artistice? Perspectivele „artificării” naturii și „naturalizării” artei sunt oare „de viitor”?
1. Natură și cultură. Ni s-a întâmplat, poate, să admirăm un colț de lume pe care l-am perceput ca fascinant sau încântător. Priveliștea a ceva spectaculos ne-a tulburat nu o dată simțurile, deprinse doar arareori cu întâmplările insolite. Un apus de soare surprins în culori neobișnuit de intense, o deschidere generoasă de perspectivă până la limita îndepărtată a orizontului, abisul unei prăpăstii privite de la înălțimea unui munte, imaginea unei cascade care-și revarsă apele într-o cădere masivă și zgomotoasă, limpezimea cerului înstelat, zborul planat al vreunui vultur, mișcările elegante ale cailor în spectacolele de echitație, dansul sincron al delfinilor pe suprafața mării sau zbuciumul peștilor într-un acvariu transparent – toate acestea și multe altele – oferă ochilor noștri ocazii de reală delectare.
La fel, pentru unii, plimbările în parcuri, drumețiile departe de agitația orașelor, pescuitul în locurile retrase, deplasările fără țintă… pot fi surse incomensurabile de plăcere și confort. Sunt momente în care întâlnirea cu natura se traduce în termeni de jubilație, bună-dispoziție sau răsfăț senzorial. Dispozițiile romantice se activează mult mai rapid în astfel de situații; tocmai de aceea le căutăm cu premeditare în traseele de vacanță sau în momentele de relaxare, când ne propunem să experimentăm emoții situate pe contrasensul monotoniei și rutinei cotidiene. Uneori nici nu le căutăm, nici nu ni le dorim, însă acestea apar intempestiv și cu o forță devastatoare: o furtună năprasnică, ivită din senin, valuri uriașe pe suprafața mării, inundații devastatoare, avalanșe teribile, antrenând cantități uriașe de zăpadă în tăvălugul căderilor, cutremure teribile prin intensitate și urmări, clădiri în ruină, cadre urbane apocaliptice, orașe scufundate în fum și ceață, întâlniri fortuite cu fiare sălbatice, în locuri și în momente neașteptate… Natura „oarbă”, „sălbatică” are, prin urmare, și șarmul, dar și imprevizibilul ei.
Instinctul de conservare ne poate îndemna să ocolim experiențele periculoase, dând întâietate ofertelor mult mai previzibile și elaborate. Putem accesa, bunăoară, orizontul artefactelor, al culturii în sens larg. Muzeele, site-urile specializate în reproduceri, albumele și cataloagele de artă tezaurizează opere ce reprezintă natura în forme condensate sau abreviate. Cadrele tablourilor decupează priveliști dintre cele mai pitorești, filtrate prin grilele estetice propuse de artiști. Puteam admira, în muzeu, la calculator sau în biblioteca personală, Furtuna lui Giorgione, Cerul înstelat și Câmpurile cu maci ale lui Van Gogh, Peisajele lui Nicolas Poussin sau ale lui Turner, Nuferii lui Claude Monet, fără să riscăm experiențe neplăcute sau riscante. Vorbim despre „frumosul naturii” în primele situații, despre „frumosul artei” – în cele din urmă.
Filosofii ultimelor secole au tranșat distincția dintre natură și cultură, poziționându-se oarecum asimetric, de partea celei din urmă. Mai mult, din punct de vedere epistemologic, științele ce vizau investigarea naturii au fost sublicitate în favoarea celor alocate „spiritului”. Polaritatea natură-cultură pare să se fi acutizat. Putem vorbi despre „întâietatea” uneia în raport cu cealaltă? Și dacă da, în ce sens?
2. Deprecierea naturii. În mitologia grecilor, natura era o zeiță misterioasă, asociată nopții și erosului. În limbajul filosofilor, physis (natura) desemna „ceea ce este”, „realitatea”, „principiul” și, prin extrapolare, „tot ceea ce naște și crește”. În sens extins, natura era un alt nume dat „lumii”, incluzând materia din care este făcută, mineralele, plantele și animalele. Natura este temei, materia primă, sursă a vieții. Pitagora o numește „cosmos”, termen în care se pot recunoaște ordinea, armonia, frumusețea celor create, vibrând aidoma unei lire strunite în acord cu inteligența divină. La Parmenide, natura este totuna cu ființa. Aristotel îi dedică o lucrare (Fizica), în care este văzută ca fiind principiu intern al schimbării. Stagiritul o pune în contrast cu techné (meșteșugul artistic), deoarece artizanii pot fi o sursă externă de schimbare. Dacă sculptorul dă formă materiei, intervenind cu talentul și priceperea lor în modelarea formelor dorite, natura face același lucru, dar mobilizându-și propriile resurse, acționând din interior. În acest context, natura este primordială, iar arta – derivată, imitație a celei dintâi.
Unul din aforismele atribuite lui Heraclit spune că „naturii îi place să se ascundă”. Pierre Hadot identifică în această expresie două mari modele – prometeic și orfic –, prezente încă din Antichitate, prin care natura caută să ni se „dezvăluie”. Modelul prometeic încurajează intervenția, sugerând că natura, dacă este supusă asediului tehnologic, poate fi silită să-și dezvăluie secretele. În modelul orfic, „omul se consideră parte a naturii, deoarece arta este deja prezentă, într-un mod imanent, în natură […]. Ocultarea naturii nu va fi percepută ca o rezistență care trebuie depășită, ci ca un mister la care omul poate fi inițiat treptat”[1]. Sunt profilate astfel, pe de o parte, ambițiile despotice, violente, de supunere a naturii (continuate în varii forme până în vremurile noastre), dar și premisele conduitei „pacifiste”, conivente, de integrare sau fuziune reciproce, regăsite astăzi în discursurile de factură ecologică, vizând protejarea mediului înconjurător.
Pentru lumea creștină, „deprecierea” naturii începe încă din textul biblic, atunci când oameni sunt exilați în „lume”, pedepsiți să se înmulțească și să „stăpânească” natura. Biblia (Geneza, 1,28) legitimează ideea posibilității de a domina și controla darul primit: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care mișcă pe pământ”. Sensul ideii de „stăpânire” nu este însă unul constrângător, ci mai degrabă „administrativ”: omul primește dreptul de a-și „gospodări” cu chibzuință teritoriul atribuit, având un ascendent în raport cu celelalte ființe.
Când vorbește despre lume, Augustin îi adaugă un înțeles cultural sau educativ, invitându-și semenii că citească „semnele revelatorii” din infinita Carte a Lumii sau a Naturii, care vorbește oamenilor – uneori direct, explicit, alteori încifrat – despre însuși Creatorul. Pentru oamenii Evului de Mijloc, natura apare ca fiind creația unui Dumnezeu transcendent, adică superior și exterior creației sale, reflectând însă inteligența și înțelepciunea supremă a acestuia. Modelul de urmat nu mai este cosmosul, ci Dumnezeu. Unii teologi și filosofi optează pentru o soluție panteistă, care identifică pe Dumnezeu cu Substanța sau Natura. Natura naturans și natura naturata – conceptele scolastice împrumutate în ontologia spinozistă – se referă la natură în dublu sens: ca forță creatoare, activă și infinită, identică cu Dumnezeu, dar și, pe de altă parte, la toate lucrurile create, finite, care rezultă din substanța creatoare supremă.
3. Reprezentări ale naturii. Nu puține sunt încercările picturale de a „portretiza” natura. De regulă, acestea mobilizează motive care sugerează simplitatea, dar și „rodnicia” personajului întruchipat. În Iconologia lui Cesare Ripa de la 1593, spre exemplu, natura are corpul unei tinere, plasat într-un decor vegetal, ținând în mână vulturul – simbol al forței, curajului, libertății. În alte imagini, apare în forma unei statui, formată din soclu, deasupra căruia este înălțat un bust feminin, cu mulți sâni, din care se desprind plante și animale. Natura este și artă imanentă (soclul o sugerează, evident), dar și feminitate, maternitate, frumusețe, putându-se se regenera periodic.
Apărut la Paris, în 1756, Dictionnaire iconologique precizează că: „spre deosebire de artă, natura desemnează ceea ce este simplu, neîmpodobit, natural și ușor. Natura este de obicei reprezentată de o tânără îmbrăcată modest, cu o coroană de flori pe cap; ea dă o mână de ajutor artei, pentru a ne face să înțelegem că natura și arta trebuie să fie mereu unite”. Ocurențele simbolice ale acestei imagini vor alimenta copios imaginarul secolelor următoare.
4. S-a spus că modernitatea rupe legăturile tradiționale dintre Dumnezeu, Cosmos și Om. Între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, imaginea naturii organice, feminine, vii, dinamice, este substituită de o alta, în care natura este văzută în felul unei mașini inerte și pasive. Într-o lucrare de referință (Moartea naturii), care urmărește etapele subminării ideii în discuție, Carolyn Merchant susține că dezvoltarea științei moderne a fost marcată de abandonarea unei concepții organice a naturii și de adoptarea unei viziuni mecanice din care dispare viața, semn care indică o realitate tristă, un sfârșit previzibil, acela al „morții naturii”[2]. Autoarea arată că această schimbare de paradigmă ar fi justificat nu numai elanurile dominatorii, vizând natura în genere, ci și crearea unui sistem social și economic în care femeile, totdeauna asociate imaginii naturii, vor ajunge să fie subordonate bărbaților. Printre cei suspectați de răsturnarea de perspectivă se numără Francis Bacon, cel care, în Noua Atlantidă (1624), elogiază fără menajamente capacitatea oamenilor de a acționa împotriva naturii. Supralicitat din considerente pragmatice, mecanicismul tinde să surclaseze relevanța naturalismului, prefigurând o ordine care favorizează artificialul și industrialul în locul organicului.
Secolele următoare consemnează mai multe proiecte care contrazic ideea unei naturi docile, neputincioase ori complet sleite de energii. „Renașterea” și reconsiderarea naturii va fi posibilă în mai multe registre: cel filosofic, în artă, dar și în discursul științific. Jean-Jacques Rousseau, de pildă, se opune tuturor metaforelor prometeice care ar justifica dominația violentă a naturii, omul nefiind îndreptățit să intervină în ceva care se susține și funcționează de la sine. Ideea bunătății și purității morale originare a omului, susținută de Rousseau, va face, ulterior, o lungă și bogată carieră. În linie artistică, proliferează pictura de peisaj, punând accent pe ceea ce este plăcut, atractiv, pitoresc, adică vrednic a fi reprezentat în tablouri. În ordine științifică, Alexander von Humboldt, celebrul naturalist, explorator și geograf german, și-a publicat la Berlin primul volum al lucrării, Kosmos. Entwurf einer physischen Weltbeschreibung (Cosmos. Încercare de descriere fizică a lumii, 1845), dedicat studiului peisajelor, plantelor, animalelor și rocilor, în care schițează „o imagine a naturii prezentând toate fenomenele universului, de la nebuloasele planetare la geografia plantelor și animalelor, terminând cu rasele oamenilor”[3].
Cu siguranță, preocuparea pentru natură provine din modernitate, mai întâi ca discurs dominator și de supunere necondiționată a acesteia, apoi ca discurs protector, menit să o ferească de intervențiile nesăbuite ale omului. În toate aceste cazuri, natura este văzută ca exterioară omului și culturii. O inversare a felului de a privi raportul dintre acestea propune Maurice Merleau-Ponty: să renunțăm la ideea unei naturi situate dincolo sau în afara noastră. Omul însuși este natură. Natura este nu este chiar în fața noastră; este solul nostru, ceea ce ne poartă. „Sunt aruncat în natură. Aceasta nu apare numai în afara mea, în obiecte fără istorie, ci este vizibilă în centrul subiectivității”. Merleau-Ponty scoate în evidență faptul că există un element care ne plasează în miezul naturii – corpul și, implicit, carnea. Carnea exprimă o unitate – unitatea omului cu natura, unitatea conștiinței cu corpul. Prin corp suntem uniți cu natura, dar și cu cultura. „Așa cum natura pătrunde până în centrul vieții mele personale și se împletește cu ea, tot astfel comportamentele coboară în natură și se depun în ea sub forma lumii culturale. Nu am doar lume fizică, nu trăiesc doar în mijlocul pământului, al aerului și al apei, ci am în jurul meu drumuri, plantații, sate, străzi, biserici, ustensile…”[4].
Revenirea la natură rămâne una din revendicările omului contemporan. Perspectiva este una globalistă, vizând fie „salvarea” planetei, fie conservarea și protejarea „mediului înconjurător”. Și într-un caz și în celălalt sunt denunțate acele intervenții care pun în pericol sănătatea naturii și a omului. Discursul ecologic, ecosofia, etica și estetica aplicate mediului înconjurător se pliază pe necesitatea de a reconsidera în chip radical raporturile omului cu natura, pe de o parte, dar și cu cultura – pe de alta.
[1] Pierre Hadot, Le voile d’Isis: Essai sur l’histoire de l’idée de Nature, Paris, Gallimard, 2004, p. 106.
[2] Carolyn Merchant, The death of nature: women, ecology, and the scientific revolution, New York, Harper & Row, 1989.
[3] Alexander von Humboldt, Cosmos, trad. Cornelia Gheorghiu și Maria-Magdalena Popa-Levandovschi, București, Minerva, 1970.
[4] Maurice Merleau-Ponty, Fenomenologia percepției, trad. Ilieș Câmpeanu și Georgiana Vătăjelu, Oradea, Editura Aion, 1999, p. 409.