Irina GRIDAN
Specialistă în istorie și politica externă a României în contextul comunist, autoare a „A «policy towards the East»: A turning point or a continuation in Romaniaʼs foreign policy? (1945-1947)”, in Adrian Vițalaru, Ionuț Nistor, Adrian-Bogdan Ceobanu (dir.), Romanian Diplomatic Corps, 1918-1947. Recruitments, Professional Ways, Intellectual Profiles, Constance, Hartung-Gorre Verlag, 2020, 337 p., pp. 265-280. Irina Gridan a coordonat împreună cu Catherine Durandin și Cécile Folschweiller, 1918. Nation et révolution en Roumanie, en Bessarabie et en Transylvanie. Actes du colloque international de lʼInalco, 25-26 octobre 2018, Paris, LʼHarmattan, collection „International”, 2021, 260 pp.
Am sosit la INALCO în urmă cu cincisprezece ani, însă nu am predat întotdeauna istorie: Catherine Durandin m-a primit în echipa sa în 2010, în calitate de repetitoare. Conferențiar universitar din 2015, predau istoria României și a relațiilor internaționale și beneficiez de imensul privilegiu de a oferi un învățământ în priză cu cercetările mele.
Cursul de istorie a României comuniste pe care îl propun reprezintă un exemplu elocvent în acest sens. El își găsește temeiul în lucrările mele de specialitate, în arhivele consultate în ultimii ani, printre care unele au fost puse la dispoziția cercetătorilor abia de curând. Pe cât posibil, îmbin aceste cercetări academice cu memoria personală, cu ceea ce nădăjduiesc să fie o doză echilibrată de ego-istorie, presărată cu anecdote și fragmente de amintiri din copilărie, ori de câte ori evoc anii 1980 – perioadă în care am copilărit la București, înainte de a părăsi țara, cu o „viză de stabilire definitivă în Franța” acordată în octombrie 1989.
Am conceput un program de învățământ aflat într-o evoluție constantă, pentru a răspunde transformărilor profunde survenite în profilul studenților noștri. În 2010, majoritatea cursanților nu vorbeau limba română la sosirea lor la INALCO și dețineau, adesea, deja o diplomă universitară. Situația este astăzi cu totul diferită: pe băncile INALCO regăsim mai ales tineri proaspăt absolvenți de liceu, vorbitori nativi din România sau din Republica Moldova, dintre care unii au studiat istoria „acolo”. Cu toate acestea, mulți recunosc că dispun de o viziune fragmentară, strict cronologică și factuală, câteodată chiar distorsionată, asupra propriei istorii.
Istoria comunismului românesc pe care o predau studenților noștri este așadar o istorie ancorată în concret, sensibilă la actori, atentă la logica interacțiunilor, a luptelor pentru putere. În această perspectivă, revizuiesc cronologiile consacrate, refuzând, de pildă, să consider succesiunea din martie 1965, dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, drept un moment de ruptură. Tot astfel, atunci când analizez perioada de după 1989 și istoria contemporană, prefer să recurg la noțiunea de „recompuneri”, mai potrivită decât aceea de „tranziție”, întrucât permite o mai bună înțelegere a proceselor în desfășurare, a moștenirilor umane și instituționale, a duratelor lungi. Această recontextualizare îmi oferă posibilitatea de a aborda, din poziția istoricului, subiecte de actualitate uneori fierbinți.
Perioadele electorale reprezintă întotdeauna un moment important în acest sens: o ocazie de dialog cu studenții în cadrul căreia, în calitate de profesoară-cercetătoare, propun să „situăm” mizele românești, dar și moldovenești, dintr-o perspectivă politică, geopolitică și istorică. Mai concret, atunci când abordăm recentele alegerile prezidențiale sau parlamentare din România și Republica Moldova, acest demers presupune, în mod necesar, o analiză retrospectivă: asupra reorganizării vieții politice postcomuniste; asupra modului în care un partid unic, Partidul Comunist, s-a impus și a funcționat după Al Doilea Război Mondial, fie în Republica Populară Română, fie în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească; și chiar o întoarcere mai îndepărtată în timp, pentru a înțelege caracterul incomplet al democrației României Mari, în contextul monarhiei parlamentare interbelice.
Cursurile pe care le propun asupra perioadei postcomuniste sunt ancorate în proiectele de cercetare pe care le desfășor în cadrul laboratorului meu, Centrul de Cercetare Europe-Eurasie de la INALCO. Ele se inspiră în special din lucrări pe care le dezvolt, împreună cu colegi din CREE, asupra recompunerii scenei politice și a evoluției clivajelor politice în Europa postcomunistă. În România, aceste clivaje se înscriu într-o istorie de lungă durată, care își are originea în procesul de structurare a mișcărilor politice românești la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX; ele se prezintă însă astăzi într-o formă reînnoită și tot mai complexă. Diviziunea stânga-dreapta pare în prezent ineficientă – dacă a fost, de altfel, vreodată pe deplin operațională în România –, se observă o deplasare generală a scenei politice spre „dreapta”, luptele politice sunt acerbe, în timp ce nuanțele ideologice și programatice devin tot mai subtile. Unele apropieri și alianțe ridică problema uniformizării ofertei politice în jurul unor valori, narațiuni și politici conservatoare.
Într-un context marcat de războiul de cucerire purtat de Rusia în Ucraina, dublat de un război hibrid, clivajul pro-rus/ pro-european este reactivat și complică și mai mult peisajul politic. În acest cadru, o cunoaștere aprofundată, pe termen lung, a istoriei relațiilor ruso-române și ruso-sovietice devine cu atât mai necesară. Tocmai de aceea, munca desfășurată împreună cu studenții noștri asupra surselor – traduse sau în limba originală – cât mai devreme posibil în parcursul lor universitar, se dovedește esențială. Fie că sunt textuale sau iconografice, sursele pe care le analizăm împreună au, fără excepție, un puternic ecou în înțelegerea actualității.
În cursurile de istorie mobilizez foarte frecvent resurse cinematografice. Pentru a menționa doar câteva exemple, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu de Andrei Ujică (2012), Metronom de Alexandru Belc (2022), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile de Cristian Mungiu (2007), dar și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari de Radu Jude (2018) ne-au permis adesea să abordăm altfel, împreună cu studenții, o istorie care este, pentru mulți dintre ei, cea a părinților sau a bunicilor lor. În ultimii ani, le propun o reflecție aprofundată asupra diferitelor tipuri de surse, acordând o atenție deosebită mărturiilor. În acest cadru, am avut ocazia să dialogăm cu Catherine Durandin și Matei Cazacu despre autobiografiile lor respective, precum și cu Sonia Devillers, despre volumul său Les Exportés (2022).
Transmiterea cunoștințelor a trezit uneori vocații, fie în direcția investigării propriei istorii familiale – mai mulți studenți mi-au mărturisit că au început să înregistreze și să transcrie interviuri cu bunicii lor –, fie în aceea a inițierii propriilor cercetări în cadrul unui master. În ultimii zece ani, am coordonat douăzeci de lucrări de disertație, multe dintre ele consacrate perioadelor comunistă și postcomunistă.
